Decretul lui Cuza prin care se deposedau bunurile bisericești din mănăstirile României, închinate Orientului Ortodox (Patriarhiei Apostolice) și cele neînchinate, lovite în mod egal, fără deosebire, a stârnit o seamă de proteste, mai ales din partea străină. Astfel, Mihai Eminescu, în hărnicia cunoscută, continuă pe același subiect:
„La 1879 prințul României (Carol I) printr-o epistolă, a încurajat pe Patriarhii Orientului să trimită împuterniciți speciali la București, spre a se înțelege cu Guvernul asupra bazei unei învoieli directe. S-au trimis delegații, însă d. Boerescu, ministru de externe de atunci, a declarat că, dacă mai există vreo neînțelegere, el poate negocia numai pe cale diplomatică asupra acestei afaceri.
În urma acestora, cererile patriarhilor au solicitat ca Poarta (otomană) să înceapă acțiune diplomatică, cereri tot mai stăruitoare și guvernul imperial nu poate rămâne indiferent față cu lipsa și pierderile mari la care sunt expuse necontenit institutele religioase de către Guvernul român. Rezolvarea chestiunei nu se mai poate amâna. Au trecut mulți ani de când Conferința din Berlin a sancționat acest principiu, prin marele proces al justiției internaționale. Deci, guvernul imperial crede că nu rămâne altă cale de hotărât decât calea arbitrajului, după ce nu se mai poate ajunge la un compromis.
Nici Guvernul român nu va putea avea nimic contra, deoarece nici el nu contestă caracterul obligatoriu al unei asemenea proceduri. În fine, Poarta ordonă reprezentanților săi să ceară de la guvernele respective de a însărcina pe reprezentanții lor din București ca, în înțelegere cu reprezentanții puterilor semnatare Tratatului din Berlin, să invite pe Guvernul român, de a-și numi arbitrarii săi, precum și a determina locul și timpul tribunalului arbitral!”
Cum s-a ajuns la beleaua aceasta internațională? Simplu și la obiect: evlavia românilor și a domnitorilor pentru Ortodoxia cotropită secole de-a rândul de Imperiul Otoman, a făcut ca popor și domnitori să ajute cu bani și averile unor mănăstiri pe care le „închinau” ca să salveze credința și pe credincioșii din Bisericile Orientului. Dăruirea colosală a românilor, de bună voie, a fost considerată ca o obligație și dreptul lor pe veci! Și de aici „cumetria” patriarhilor din Orient ca Înalta Poartă să intervină intempestiv la Guvernul român pentru a renunța la secularizare sau să plătească, vezi, Doamne, daune, după ce Ortodoxia românească a salvat Orientul Ortodox!
Calinic Argeșeanul
