Mănăstirea Slănic se află pe drumul național Curtea de Argeș – Câmpulung, în satul Slănic, comuna Aninoasa, juderțul Argeș.
Conform tradiției, vechiul schit Slănic a fost înființat în timpul lui Vlad Ţepeș (1456‐1460), după ce voievodul s‐a retras către munții în urma luptelor cu turcii. Alții spun că l‐ar fi întemeiat Mihai Viteazul. Sunt și câțiva care susțin că schitul a fost ctitorit de către un fiu de domn din Ardeal, căsătorit cu o fiică a lui Neagoe Vodă, care avea o moșie în apropiere. Mai știm, de pildă, că „la nord‐vest de comună, cam la 2 km, în pădure, a existat, până la 1805, un mic schit de călugări. În anul 1805, din motive necunoscute, schitul se desființează. Poate că evenimente ca refugierea arnăuților în zonă, la 1821, prădarea satelor de către otomani, holera din 1830, au dus la desființarea schitului; bisericuța din lemn a acestuia a fost strămutată într‐un sat din Vlașca, nemairămânând din schit, așa cum ni se arată într‐un document de la 1871, decât ruinele și o cruce de piatră, datată 1788(9), care să vestească peste vremi că acolo a existat, cândva, o vatră monahală.
Dincolo de reperele care își trag obârșia din legendă, prima informație scrisă, demnă de luat în seamă despre existența unei biserici în zona cunoscută sub numele La Schit apare într‐o hotărnicie a moșiei unor moșneni slăniceni, care se răzorește cu moșia Stănești a Mânăstirii din Câmpulung. Învățătorul C. Genuneanu de la școala din Stănești, la 17 noiembrie 1873, răspunzând la chestionarul lui Alexandru Odobescu, scria că în partea de miazănoapte, în pădure, fără să precizeze locul anume, au fostu unu schitu de călugări, care acumu se află numai ruinele și acestu schitu purta numele de
schitu Slănicu.
Învățătorul Dragomir Hera afirma: […] ca urme ale vechiului schit sunt mormintele ce încă se mai cunosc, locul fostei biserici a schitului, doi nuci mari, un păr iernatic, și o cruce în locul altarului. Prin urmare, biserica nu mai exista, se ruinase și schitul a dispărut. În anul 1916, monahul Irinarh Pulpea din comuna Slănic, tuns în monahism la schitul Ciocanu, viețuitor un timp în schitul Robaia, cunoscând că pe vremuri a existat schitul, a venit aici și a reușit să facă un început de viață pustnicească, Monahul Irinarh a stat o vreme fără biserică, iar în anul 1922 a adus de la schitul Robaia pe ieromonahul Isidor Ghimpețeanu. Soția sa a fost călugăritălaVăleni,cunumeledeEvghenia,unde se află el însuși înhumat. Bătrânii satului Slănic își amintesc despre ieromonahul Isidor că a cărat piatra pentru temelia bisericii cu spatele de la o mare distanță. Împreună cu monahul Pantelimon Şușală, a ridicat de roșu biserica, iar târnosirea a avut loc la 19 octombrie 1930, cu hramul „Nașterea Maicii Domnului.
Schitul, aflat sub conducerea Părintelui Vitimion Nițoiu începând cu anul 1944, avea să înflorească atât din punct de vedere economic, dar mai ales duhovnicesc. Programul liturgic, slujbele zilnice, rânduiala monahală încetățenită sunt principala realizare a acestui răstimp. Cu toate vitregiile regimului comunist, starețul a reușit să păstreze în jurul lui câțiva ucenici. În această perioadă s‐au construit chilii, clopotniță, arhondaric și gospodăria anexă. În timpul celor 34 de ani de stăreție, vrednicul stareț al Schitului Slănic, sau mai pe scurt, Avva, cum îl numeau toți cei care l‐au cunoscut, a format mulți fii duhovnicești.
În urma punerii în aplicare a Decretului 410 din 1959 au fost desființate numeroase schituri și mănăstiri, foarte mulți monahi au fost dați afară, bruscați și batjocoriți.
Au fost obligați mai apoi să se reîntoarcă la familiile lor, să se angajeze și să se căsătorească. Prigoana comunistă împotriva monahismului modifica titulatura schitului în „biserică izolată” pendinte de parohia satului Slănic, iar pe frații și călugării tineri i‐a împrăștiat. Părintele Teofil a pribegit pe la Corbi și mai pe urmă ca salariat civil la Mănăstirea Dintr‐un Lemn.
Când prigoana comunistă s‐a mai potolit, s‐a întors la Slănic, unde îl aștepta Avva Vitimion. Odată cu pensionarea acestuia, în anul 1979, conducerea lăcașului a fost preluată de către Părintele Teofil, care va păstori cu dragoste obștea până în anul 2010, când a trecut la Domnul. În acest răstimp, cu îndem‐ nul Arhiepiscopului Calinic de astăzi, pe atunci episcop Vicar al Episcopiei Râmnicului și Argeșului, s‐au ridicat două biserici, s‐au modernizat și construit nu‐
meroase clădiri anexe. Mai întâi s‐a construit o bisericuță provizorie care, ulterior a fost modificată și îmbunătățită, fiind sfințită în anul 1988. A urmat înlocuirea suprastructurii de lemn cu zidărie, tencuirea și pictatarea lăcașului,
iar la 26 octombrie 1997, biserica, purtând hramul „Schimbarea la Față” a fost târnosită. Îndemnat de evlavia creștină și de interesul credincioșilor pentru sfântul așezământ, starețul Teofil Bădoiu a stăruit întru ridicarea unui edificiu de zid, a cărui piatră de temelie s‐a pus la 20 iulie 1991, biserica fiind înălțată până la 1993, iar între 1994‐1995 au fost așezate tâmpla și stranele din lemn de stejar, sculptate artistic.
Pictura, începută în anul 2000, a fost încredințată Părintelui Ilie Bobăianu, viețuitor al obștii de la Slănic. În anul 1992 schi‐ tul Slănic devine mănăstire, adevărată vatră a credinței și trăirii duhovnicești ortodoxe. Viața duhovnicească nu a încetat să spo‐ rească. După voința Părintelui Teofil și primind ascultare de la Arhiepiscopul Calinic, Protosinghelul Clement Păunescu a fost hirotesit stareț pe 6 august 2010, odată cu mutarea la cele veșnice
MĂNĂSTIREA SLĂNIC
Obștea Mănăstirii Slănic, foto octombrie 2014 a Părintelui Stareț Teofil. Părintele Clement se îngrijește cu osârdie de mă‐ năstirea sa de metanie, unde Domnul l‐a readus după un deceniu de înduhovnicire a ob‐ știi și adminstrare a lăcașurilor Mănăstirii Aninoasa. Acesta dorește să continue tradiția duhovnicească a predecesori‐ lor săi. Bun gospodar, nu se dă înapoi nici de la orânduirea ce‐ lor materiale, așa cum a făcut‐o timp de 10 ani și la Mănăstirea Aninoasa, care astăzi este un reper pentru Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului. Dar se ocupă atent și de buna așezare a monahilor din obștea care numără 21 de viețuitori.
