Situată în comuna Ştefan cel Mare, la circa 64 km sud‐est de Pitești, și 35 km sud de orașul Găești, Mănăstirea Glavacioc este așezată pe o colină din marginea satului Glavacioc, în apropierea râului cu același nume. Are hramul “Buna Vestire,” în amintirea unei legende care atestă faptul că locul zidirii a fost ales în mod providențial de către Maica Domnului prin icoana sa, aflată și acum în locaș.
Preotul profesor Niculae M. Popescu și profesorul Constantin C. Giurescu identificau mănăstirea Glavacioc cu mănăstirea Strugalea, menționată într‐un document din 11 mai 1409, scris în cetatea Giurgiului, prin care voievodul Mircea cel Bătrân scutește de slujbe și dăjdii un sat ce se chema Pulcovți, dăruit respectivei mănăstiri. Dintr‐un hrisov domnesc al lui Radu cel Mare, dat la 20 iulie 1507, aflăm că Mircea cel Bătrân ar fi dăruit Mănăstirii Glavacioc satul Călugăreni de pe Neajlov și un alt sat, omonim, aflat pe râul Teleorman. Nepotul lui Mircea cel Bătrân, Vlad al IV‐lea Călugărul, a ridicat aici o biserică de zid în locul celei de lemn preexistente.
Cercetările arheologice efectuate în anul 2005 au pus în lumină faptul că biserica lui Vlad Călugărul avea plan treflat, toate cele trei abside fiind semicirculare. În cadrul aceleiași campanii de săpături, s‐a descoperit o piatră funerară pusă în anul 1704 deasupra mormântului lui Vlad Călugărul de către egumenul Ştefan, pentru a o înlocui pe cea originală, devenită ilizibilă. Pe actuala piatră se poate citi: „Suptu această piatră hodinescu oasele crestinului Vlad Voevod Călugarul, ctitorul sf<i>ntei manstiri, care au facut manastirea den temeliia ei și piatra aceasta făcută iaste si pusă precum să viade de Stefan Ieromohah Egumenul, luna martie 20, leat 7212 (1704).”
Negoe Basarab a preînnoit și el Mănăstirea Glavacioc, înhumând‐o aici pe mama sa, Neaga. În secolul al XVI‐lea, pe vremea lui Mihnea Turcitul au fost făcute noi restaurări, ale căror urme au ajuns până la noi doar la nivel infrastructural, prin fundația clopotniței de piatră, a contraforților de pe latura de sud și prin hemiciclul de chilii de pe latura de nord.
Etapa brâncovenească, de pe vremea egumenului Ştefan, este atestată astăzi de urmele caselor boltite de pe latura de nord‐vest, zidite între 1705‐1708, de casa de popas așezată pe temelii de secol XV, de fundația pridvorului prismatic al acesteia, de pivnița veche, tot din secolul al XV‐lea, refăcută și secționată, de pe latura de sud, adaptată pentru a putea fi folosită în caz de refugiu pentru depozitarea valorilor care trebuiau salvate, de coridorul de protecție al acesteia de sub foișoare, o altă subterană semicalotată, refăcută și adăugată umivalniței menajere, de urmele contraforților prismatici, și ale palisadelor care împiedică alunecările de pământ, de vestigii ale unor ziduri rectangulare și semicirculare, de elementele decorative ale cornișei aparente, ale ancadramentelor, orificiilor de aerisire și lumină ori de portalul de secol XV. Pisania bisericii, refăcută odată în această perioadă, , sună astfel: „Sfânta aceasta și vestita Mănăstire Glavaciocul, hramul Blagovestenii, făcută iaste den temeliia ei de bunul și bătrânul Vlad Vodă Călugărul și de fiu său Radu Vodă, iar de zugrăvit fost‐au zugrăvită de Neagoe Vodă Basaraba și cu Patru Vodă iar cîndu au fostu în zilele mării sale Domnul nostru Ioan Constantin Brâncoveanu Basarab Voevod, fiindu păstoriu Ţării Rumânești Chir Theodosie, Mitropolitul trimis‐au măria sa Vodă și cu blagoslovenia Sfinției Sale Părintelui Ştefan Elisearu de la Mitropolie, care și ucenicu i‐au fost sfenției sale ca să fie ecumen …”
O altă etapă, datând din perioada pașoptistă, este cea care, în secolul al XIX‐lea a dat monumentului o imagine mai apropiată de cea din zilele noastre. La 1820, Eforia Şcoalelor zidea clopotnița monumentală de la intrarea în incintă, spre a o înlocui pe cea care tocmai fusese dărâmată de cutremur. Aceasta avea o fundație stabilă, fiind făcută din cărămizi subțiri de apă și mortar argilos și având un acoperiș din șindrilă în patru ape, cu o cornișă reliefată în tencuială, cu streașină, care nu se mai păstrează astăzi. Existau două încăperi, lipite de turn, care erau flancate de zidurile fațadei, unite cu fosta școală de grămătici și cu stăreția. Biserica, rezidită din temelii, este cea pe care o vedem astăzi, cu mici retușări realizate în zilele noastre, total diferită de vechiul lăcaș dispărut.
În ultimii ani, a fost zidită la Glavacioc, o nouă clădire pe latura de nord, care cuprinde trapeza, bucătăria, o cameră
de oaspeți și cămara. Pe latura de sud, se află stăreția și camerele destinate găzduirii Chiriarhului locului. Pe lângă renovarea corpului de chilii semicircular și a casei domnești, a fost restaurată și pictura bisericii. Lăcașul de cult, in memoriam vremurilor trecute, a primit o nouă turlă pe naos, în anul 2001, un pridvor deschis în anul 2004 și un acoperiș în stil moldovenesc, sub cornișă fiind adăugat un brâu de cărămidă în dinți de ferăstrău.
Așa cum se putem observa din descrierea anterioară, ceea ce vedem astăzi la Galvacioc este cu totul altceva decât lăcașul din vremurile de demult. Ceea ce știm sigur este că încă din trecutul îndepărtat, în mănăstire s‐a dus o înaltă viață duhovnicească. Dintre egumenii ei, doi au ajuns mitropoliți ai Ungrovlahiei: Varlaam al II‐lea (egumen între 1660‐1670), Grigorie al II‐lea de la Colțea (fost egumen între 1758‐1761), ales mitropolit la 26 iulie 1760, iar alți 3 au ajuns arhierei : Vlădica de Cerveno (fost egumen 1770‐1783) episcop în orașul Cerveno la sud de Rusciuc, Venedict episcopul (egumen 5 iulie 1642‐14 aprilie 1643) și Calistrat Sevastis (23 iunie 1861‐1 octombrie 1862). Cultura era promovată și ea prin școala de grămătici ori prin școala de zugrăvie a lui Mincu.
Obștea de astăzi, al cărei stareț este Protosinghelul Casian Crețu numără 2 viețuitori, continuă tradiția lăsată de înaintași, rugându‐se și muncind la restaurarea lăcașului, a cărui biserică va fi în curând resfințită.
Mănăstirea Glavacioc
