Mănăstirea Aninoasa, așezată în zona cursului mijlociu și pe malul stâng al râului Bratia, în partea sud‐estică a satului omonim, a fost ctitorită în a
doua jumătate a secolului al XVII‐lea de către aga Tudoran Vlădescu. Pisania bisericii, săpată în piatră de Popa Stan ot Băjești, sună astfel: „Cu vrerea Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșitul Sfântului Duh, ziditu‐se‐au această svântă bisearică den temelia ei cu îndemnarea cinstitului marelui arhiereu părintele nostru Sfântul Nicolae ciudotvoreţ, ca să fie besearică de mir, dentru osteneala robului lui Dumnezeu Tudoran biv vel Cliucear i jupaniţa ego Alexandra. Iar când au fost la săvârșitul svintei bisearici, despărţindu‐l Dumnezeu de soţie de s‐au pristăvit, primit‐au cinul îngeresc de s‐au călugărit și‐i fu numele Teodosie monah. Şi au numit svânta bisearică să fie mănăstire de obște de călugări, în zilele luminatului Domn Io Duca voevod. M‐(sea)ţa septemvrie dni 20 leat 7186 (1677) Pis popa Stan ot Băjești”.
Urmând exemplul unchiului său, vistierul Pârvu, cu 21 de ani mai târziu, în 1677, Tudoran începe zidirea unei biserici de curte la Aninoasa, transformată ulterior, la moartea soţie sale, Alexandra, în a doua parte a aceluiași an, în mănăstire de călugări. Exista aici o bisericuţă mică, despre care povestește Mitropolitul Neofit Cretanul, pe care Tudoran o înlocuiește cu marea mănăstire.
Ceea ce l‐a determinat să construiască acest lăcaș a fost și dorinţa de a mulţumi divinităţii pentru că nu‐și pierduse viaţa în anul 1673, când se pusese chezaș pentru cumnatul său, Pădure Creţulescu, fugit peste hotare. Rămas văduv chiar în momentul în care pusese temelia noii biserici pentru familia sa, a considerat că acesta era semn de la Dumnezeu ca el să devină monah. Astfel, aga Tudoran, ministru de interne înstărit și evlavios, le lăsa în urmă pe toate ale lumii acesteia, devenind monahul Teodosie, ctitor și egumen al mănăstirii Aninoasa. El a înzestrat lăcașul ridicat cu moșiile proprii, achiziţionând și altele noi, pe întreg parcursul vieţii sale. Mănăstirea Aninoasa deținea la început metocuri în șapte judeţe.
Biserica avea iniţial doar turla de pe naos, iar chiliile erau cuprinse în vechile conace boierești, aflate pe latura de vest a actualei incinte. Cel care a acordat fonduri însemnate pentru renovarea și restaurarea Mănăstirii Aninoasa, a fost fiul Comisului Manole din Topoloveni, rudă a lui Tudoran Vlădescu, Daniil, care a păstorit ca egumen la Mănăstirea Aninoasa, între 1704 și 1716, devenind apoi episcop de Buzău și în septembrie 1719 mitropolit al Ungrovlahiei, rămânând în această funcţie până la moartea sa, în august 1732.
Considerat al doilea ctitor al Mănăstirii Aninoasa, acesta a mărit ferestrele bisericii și i‐a pus pardoseală de piatră, i‐a construit o a doua turlă și pridvor. Același Mitropolit Daniil a împrejmuit mănăstirea cu ziduri groase, a înălţat stăreţia, clopotniţa și chiliile, iar spre miazănoapte, case mari cu opt încăperi și sală prin mijloc, deasupra a două pivniţe spaţioase. Toate acestea se păstrează până astăzi. Puţin mai târziu, Mihail Cojoceanu Tărtășescu, egumen între anii 1771 și 1776 a construit în 1773 paraclisul cu hramul Sfinţii Mari Mucenici Gheorghe și Dimitrie în continuarea clădirilor de pe latura de nord.
Bătrânii din Aninoasa își amintesc poveștile auzite de la străbunici, despre eforturile construirii zidurilor mănăstirii. Lucrătorii au încercat să fugă în Ardeal, munca părându‐li‐se titanică, greu de îndurat, o adevărată jerftă. Călăuzele pe care le plătiseră spre a le arăta calea, temându‐se, i‐au purtat pe zidari o noapte întreagă prin pădurile din împrejurimi. A doua zi, în zori, sunetul clopotului i‐a făcut să renunţe la gândul plecării și s‐au întors la lucru.
Acești anonimi sunt, în simplitatea lor, meșteri ce se jertfesc pentru ca măreaţa ctitorie și să dăinuiască. Iscusinţa și truda acelor umili lucrători ale căror nume numai Dumnezeu le poate ști, au făcut să se înalţe aceste ziduri falnice pe care le admirăm și noi, cei de astăzi. Porticul în stil brâncovenesc, specific perioadei în care se construise zidul de incintă s‐a ridicat cu aportul Patriarhului Iustinian. Acesta a salvat mănăstirea de la o totală distrugere prin intervenţiile care s‐au făcut în a doua jumătate a secolului al XX‐lea.
Închinată Mănăstirii Câmpulung, apoi Mitropoliei Bucureștilor, Aninoasa avea să fie aflată de secularizare sub chivernisrirea arendașilor. Ruinarea care începuse deja să pună stăpânire pe sihăstira argeșeană va continua, biserica devenind după 1864 lăcaș de închinare pentru săteni.
Chiliile au servit drept birouri ale Postului de Jandarmi din zonă, iar beciurile drept temniţă. În anii de grea încercare ai comunismului, aici și‐au găsit adăpost depozitele Cooperativei Agricole de Porducţie. În momentul providenţialei intervenţii din timpul păstoririi Patriarhului Iustinian, acoperișurile de la Aninoasa erau împădurite. A fost necesară defrișarea lor și reacoperirea bisericii și a clădirilor anexe cu șiţă.
După Revoluţia din decembrie 1989, în urma unor pendulări și polemici, în anul 2001 Mănăstirea Aninoasa și‐a reluat statutul de odinioară. Obștea de aici are ca punct de pornire șase vieţuitoare venite de la mănăstirea Robaia la finele anului 2001, printre care și maica stareţă Heruvima Ordodi. Cristalizată sub privirea blândă a Sfântului Nicolae, care ne‐a binecuvântat și cu o părticică din moaștele sale, aceasta numără astăzi 11 vieţuitoare.
Atât revigorarea monumentului, dar mai ales cea a obștii s‐au făcut din îndemnul și cu sprijinul permanent al Înaltpreasfinţitului Părinte Calinic, Arhiepiscop al Argeșului și Muscelului, pus în practică de către Protosinghelul Clement Păunescu. Acesta, după ce timp de 10 ani a fost capul și sufletul obștii de maici de la Mănăstirea Aninoasa, pe care a coordonat‐o și continuă să o coordoneze, atât în sfera materiei, cât și în cea a spiritului, în anul 2010 a fost hirotesit ca satreţ al Mănăstirii Slănic.
Preotul slujitor care oficiază Sfânta Liturghie la Aninoasa în fiecare zi este Ieromonahul Nectarie Căpăţână, pe care Părintele Clement l‐a adus de la Slănic. Esenţial de subliniat este faptul că viaţa duhovnicească s‐a înfiripat și nădăjduim să dăinuiască în vechea vatră monahală pe care ororile vremii, dar mai ales ale vremurilor, căutaseră să o distrugă.
