Cu gândul la ruina fostei biserici reformate din Tioltiur, m-am hotărât să-mi îndrept paşii către Stoiana, unde era preot paroh Banyay Bella. Am întrebat unde-i satul.
Mi se arăta o cărare care trecea peste Dealul Stoienii, de unde aveam să scoatem piatra pentru noua biserică.
Ajuns în sat, am fost îndreptat la casa parohială. Am bătut la poartă. De pe cărarea curţii, se îndrepta spre mine un om bine legat, de statură mijlocie, cu pălărie de paie pe cap, cizme de cauciuc în picioare şi un halat nu tocmai nou. M-a poftit în curte. După ce i-am spus cine sunt şi cum mă cheamă, mi-a zis:
– Intră în curte, fiule, şi mă iartă că-s la lucru. Scot cartofi în grădină. Când am auzit cum îmi spune eram gata să plâng. Un preot reformat îmi spune fiule, iar românii mei mă gratulează cu veneticule.
Anapoda treabă.
M-a poftit să stau. I-am spus că vreau să merg în grădină şi să scoatem împreună cartofii. Cum am zis, nu a mai fost cazul să negociem. Ne-am îndreptat spre locul cu cartofi şi ne-am apucat de lucru. M-a întrebat de toate şi cum am ajuns tocmai la Tioltiur, venind din Moldova. După ce i-am povestit cum stau lucrurile, i-am zis că doresc să zidesc o biserică nouă, dar nu am un loc potrivit.
– Cred că cel mai bun loc este acolo unde avem noi biserica în ruină, îl aud pe preotul Bella, rostind totul într-un firesc care m-a uluit de-a binelea. Nu-mi venea a crede. Mă uitam fericit la făptura lui bonomă şi de o firească simplitate.
– Mă voi duce la Episcopia Reformată din Cluj. Acolo voi vedea ce-mi vor spune. Nu are rost să stea locul pustiu, iar noi nu mai avem niciun creştin reformat acolo, îl aud din nou pe preotul reformat. Inima îmi creştea într-o iubire nestăvilită. Tot vorbind s-a terminat de scos cartofii.
– Hai să gustăm ceva! Cine munceşte are dreptul şi la masă.
Nu ştiam pe ce lume mai sunt. Întâlnisem, fără doar şi poate, pe cel mai mare om din Transilvania. Îmi răspundea la amarurile mele cu locul pentru biserica nouă din săracul Tioltiur. Nu ştiam cum să mai mulţumesc lui Dumnezeu. Chiar şi când gustam cele puse pe masă, gândul meu era la izbânda neaşteptată.
Când eram pe terminate, preotul Bella zice:
– Să mulţumim Domnului pentru masă şi pentru că ne-am întâlnit. Voi stărui să capeţi locul pentru biserică. De mult aşteptam această zi fericită. Iată că a sosit vremea! I-am mulţumit din toată inima. M-aş fi bucurat să am o sută de inimi ca să-i mulţumesc din toate, dintr-odată.
Ne-am dus în biserică să ne rugăm. Aceeaşi sobră simplitate, acelaşi preot egal cu sine şi cu cei din jur. Acolo am învăţat primele cuvinte în graiul maghiar: Către Tine, Doamne, îmi ridic sufletul meu! Aceasta era ruga şi ziua cea mare a vieţii mele de până atunci. Mă bucuram şi pentru fiul său, Laslo, student la Teologie, pe care-l iubea ca pe ochii din cap, considerându-mă şi pe mine ca pe al doilea fiu al său.
Era deja spre seară. Ne-am despărţit cu nădejdea că totul va fi aşa cum am vorbit. Când m-am văzut pe uliţa care ducea spre Dealul Stoienei, parcă aveam aripi. Nici n-am ştiut când am ajuns la Tioltiur. M-am oprit direct la „palatul din stuf” al mătuşii Irina. Era afară la focul ce fierbea mâncarea pentru purcel.
– Am veşti mari! mătuşă Irina. Vino în casă să ţi le spun. Irinuca cea isteaţă, saltă de pe scaun şi în bordeiul ei tainic puneam la cale cele pentru ziua de mâine.
– Ştiam eu că nu te laşi. Niciun loc nu este mai bun ca acela din mijlocul satului, cu ruina bisericii maghiare. Bella e un popă bun. Iubeşte pe toată lumea. Nu face diferenţe. Sigur se va rezolva problema. Să ne rugăm lui Dumnezeu. Dintr-o dată, văd pe micuţa Irina căzând în genunchi şi cu mâinile ridicate, spune:
– Acum, Doamne, a venit vremea bisericii noastre. Ajută-ne să o facem cât mai repede! N-am avut vreme să mă aşez şi eu în genunchi, că baba Irina s-a şi ridicat în picioare. Avea ochii plini de lacrimi. Am rămas uimit. Cele ce se petrecuseră, doar într-o zi erau din taina minunilor. Credeam şi eu că a venit vremea bisericii noi din Tioltiur.
– Să nu spui la nimeni, mătuşă Irina! Să ştim numai noi. Toate la vremea lor.
– Dar nici dumneata, Domnule Preot, să nu spui şi mai ales cele ce te învăţ eu. Nu trebuie să avem supărări cu oamenii. Nu-i cunoşti cine sunt.
– Da! am asigurat pe bunicuţa cea isteaţă şi iute ca argintul viu. Nu voi spune nimănui nimic. Şi apoi ştim numai noi. Nici preotul Bella, încă nu va spune până nu avem actul încheiat.
– Eşti tânăr, continuă mătuşa Irina! Să nu uiţi, cât trăieşti, că o tacă plăti o vacă.
Pe cer licăreau stelele ca luminiţa în candele. Toamna se arăta ploioasă. Cerneau norii mărunt, iar ceaţa împodobea dealurile până spre satul înecat într-un noroi negru şi clisos. Mi se părea totul sinistru. Doar izbânda cu locul nou de biserică îmi lumina nădejdea şi eram bucuros ca un copil care primeşte daruri de la părinţi. M-am îndreptat spre casa parohială, fericit că Dumnezeu nu mă lăsase singur.
Bucurându-mă de cele dăruite de Dumnezeu, după câteva zile, primesc veste de la Protoieria Gherla ca să mă prezint cu actele contabile şi inventarul parohiei Tioltiur, la controlul obişnuit, anual. Practic, nu luasem niciun document în chip oficial şi nici nu făcusem vreo operaţie în registrele parohiei. Cum nu se putea glumi, nici întârzia de la ziua şi ora chemării, mi-am luat cizmele, haina de ploaie, geanta cu hârţoagele contabile, făcute de alţii şi, la drum băiete! Trecând dealul Stoienei, am bătut din nou la poarta părintelui Bella, rugându-l să-mi găzduiască cizmele până mă întorc de la Protoieria Gherla, unde eram chemat pentru verificări gestionare.
– Lasă-le aici, fiule! îl aud din nou pe bunătatea de om, scoasă în cale de Atotbunătatea lui Dumnezeu. Mă încalţ cu pantofii scoşi din sacoşă. Cu autobuzul am ajuns la Gherla, cam târziu, de altfel, din cauza drumurilor groaznice.
– Te-ai cam boierit, Părinte Argatu! Te scoli târziu, ca boierii, nu? Cine te crezi dumneata? mă ia la beţe Roman Răzlog, care nu-mi agrease figura de la prima întâlnire.
– Am plecat cu noaptea-n cap de acasă. Am schimbat trei autobuze pentru că am rămas în pană. Iată dovada, arătându-i trei bilete pe ziua şi orele respective. Se uită la bilete, se uită la mine, se uită la geanta plină de noroi.
– Scoate actele, aud vocea de metal a lui Roman Răzlog, nume frumos, de altfel. După vreo două ore de verificări şi proces-verbal făcut rapid, mă avertizează că nu ştiu contabilitate şi că am datorii către protoierie o sumă de bani pe întreg anul 1964.
– N-am ţinut eu contabilitatea şi nu mi-a dat nimeni nimic în primire. Să plătească cine a suplinit parohia Tioltiur, până la 1 octombrie.
– Eşti colţos. Nu ai să ajungi departe. Iată chitanţa cu datoriile ce trebuie să le plăteşti. Aşa am ajuns să plătesc, din banii de la tata din Moldova, datoriile parohiei din Tioltiurul Transilvaniei. Frumos început! Mi-am spus doar mie, de data aceasta. Am renunţat să-i trântesc geanta cu actele drept în cap, celui care-mi va face multe greutăţi, cât am stat preot în Tioltiurul cel iubit.
La întoarcere spre casă, pe drum, îmbrăcat în uniformă preoţească, tot făceam semne disperate să fiu luat şi eu de vreo maşină de ocazie pentru că autobuze nu mai erau, trecând vremea lor din orar. Mergeam pe jos plângând şi hotărât să plec pentru totdeauna din Transilvania, pe care mi-am dorit-o cu atâta ardoare.
Ajuns la Iclod, drumul peste deal către Tioltiur era de vreo nouă kilometri. Îl făcusem pe ziuă şi pe vreme uscată. Acum era ploaie densă de câteva zile şi nu ştiam cum ar mai arăta drumul plin de cărări şi hăgaşe adânci, făcute de căruţe încărcate, trase de bivoli, mai mult decât de boi, vaci sau măgari, cum am văzut prin alte părţi.
Mi-am luat inima în dinţi. M-am pornit pe drumul luminat doar de stelele cerului. Am mers cale de vreo două ore. Un picior îl băgam şi altul îl scoteam, cu mare grijă să nu-mi fie smuls din picior pantoful cel legat cu şnur. Jeleam că nu am avut cu ce să ajung la Stoiana Părintelui Bella, pentru a-mi lua izbăvitoarele cizme din mocirla groaznică de pe drum.
– Doamne, Dumnezeule! De ce m-ai adus pe lumea aceasta? Nu mai pot merge. Izbăveşte-mă! Urcând cu greu şi ridicând pantoful cu câteva kilograme de noroi, am început să număr paşii pentru a şti cam câte tone de glod am purtat pe picioare. Îmi găsisem de lucru. N-a fost în zadar.
Tot numărând, mi-a ieşit piciorul din pantoful îngropat în năclăială. Orbecăind să-mi găsesc pantoful pierdut, mi-a ieşit şi celălalt din picior, împovărat de afurisitul de glod, cum nu mai întâlnisem în viaţa mea. Degeaba mi-am căutat pantofii. Pe întuneric, mi-am pierdut direcţia drumului. Doar cu ciorapii în picioare am ajuns pe culmea dealului. De acolo am văzut Tioltiurul. Era prima dată când iubeam satul amărât, aşezat într-o fundătură de deal.
Eram hotărât.
Nu voi pleca până nu voi face biserica nouă.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
