În tot vacarmul administrativ şi al zidirii de biserică în Tioltiur, am avut şi un gram de bucurie. Şi tocmai de unde? De la Argeş fraţilor!
Era în luna februarie, a anului 1966. După examenul de la Institutul Teologic de grad Universitar din Sibiu, am cunoscut pe Marinescu Vasile, coleg de Facultate, fiul Preotului Gheorge Marinescu din Cărpenişii Cepariului argeşean.
Mi-a povestit d`a fir a păr, cum tatăl său a zidit o biserică mare, împletindu-se în arhitectură stilul transilvănean cu cel muntean. Când a ajuns cu povestitul la prăbuşirea turlei de pe naos, îi răsăreau lacrimi pe obrajii feciorelnici. Am înţeles drama. Îmi doream să-l cunosc pe eroul care zidea biserică în vremea cea amară a sărăciei.
Ctitorul fericit al acestei zidiri a fost profesorul medic Ştefan Minovici, care şi-a zidit sieşi casă lângă biserica dragă sufletului său.
Dându-mi sfatul cum să ajung la Cărpeniş, m-am dus spre Argeşul fermecat, despre care nu ştiam prea mult, dar care-ţi făcea, oarecum, emoţii atunci când îl pronunţai. De la Sibiu am plecat cu trenul până la Vâlcea şi de acolo cu autobuzul până la Tigveni.
Deci, de la Tigveni, pe drumul plin de zăpadă şi cu râul Topolog îngheţat bocnă, am ajuns la casa parohială din Cărpeniş, potrivit desenului făcut de Vasilică al Părintelui Marinescu.
Bătând la uşă, pe la miezul nopţii, iese afară un om uriaş îmbrăcat într-un cămeşoi de cânepă până la vârful picioarelor. Apariţia m-a fermecat. Era ca şi Creangă, nu numai ca voinicie, dar şi ca înfăţişare.
– Vin cu o vorbă bună de la Vasilică al matale de la Sibiu. Sunt colegul lui de la universitate, zic repede că era tare frig, iar pe uşă ieşeau, în valuri, aburii care învăluiau pe sacerdotul de la Cărpeniş.
– Intră în casă, Părinte. Nu-i lucru uşor şi nici prea bine nu este să se umble noaptea pe drumuri şi mai ales când e frig de se crapă ouăle sub cloşcă.
Am înţeles de la capul locului că are dreptate. Fără vorbe multe m-a pus la masă şi a început povestea vizitei. A fost o desfătare să-l aud pe preotul ctitor de biserică şi de obşte creştină, după toate rânduielile bisericeşti.
Părintele Gheorghe Marinescu, păstorul care a vieţuit şi a slujit o viaţă întreagă în Cărpeniş şi Morăşti, avea o sfântă preţuire nu numai din partea creştinilor păstoriţi, ci şi din împrejurimi, nelipsind niciodată din parohia unde-şi avea casa, familia şi gospodăria cea de toate zilele.
– Înţeleg, că ai greutăţi, Părinte Costică! Te vom ajuta la biserica nouă din Tioltiur. Voi apela şi la creştinii din Cărpeniş şi Morăşti. Sunt iubitori de biserică. Suma o vom trimite la parohia din Ardeal.
|
|
Fără să dau semn că aş avea nevoie de ajutor, singur a intuit ceea ce era de făcut. M-am bucurat de atenţie părintească. Parcă eram din casa lor, dintotdeauna.
Bucuros de primire şi de vederea bisericii impunătoare, mi-am luat drumul spre Tioltiurul Transilvaniei.
Nu după multă vreme, am primit suma de peste 5.000 (cinci mii) lei. A fost unicul ajutor primit, de bunăvoie, de la un preot cu sătenii păstoriţi din zona Argeşului.
Era ca un fel de arvună plătită de argeşeni, pentru a mă prezenta la lucru peste ani şi ani! Cine ar fi gândit atunci, că voi veni ca arhiereu al spaţiului argeşean, plin de mistere?
Formidabilă poveste
După primirea obolului de creştinească dragoste, am scris o scrisoare de mulţumire Părintelui Gheorghe Marinescu şi Protoiereului Curţii de Argeş, Constantin Tiţa. Era prima corespondenţă oficială cu locul unde aveam să vin întru ascultare bisericească după douăzeci de ani.
Din anul 1985, am mers mereu la hramul Sfântului Arhidiacon Ştefan, patronul bisericii din Cărpeniş. Mă simţeam dator pentru bunătatea vrednicului Preot Gheorghe Marinescu şi pentru delicateţea cu care înţelegea amarurile din vremurile vitrege.
Şi aşa, mă bucur şi acum, de prima venire la Argeş, în făurar 1966; de încurajare şi primul ajutor bănesc pentru biserica din Tioltiurul transilvan şi de noaptea cu lună plină ce mă ţinea de mână pe Valea Topologului!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013
