Înotând prin lumea materiei, ne dăm seama de existenţa sufletului şi de libertatea de care se bucură omul, libertate care o are la îndemâna sa.
Dacă am crede ceea ce susţin materialiştii, că omul este doar materie vie, fără suflet creat de Dumnezeu, omul, ca persoană divino-umană nu s-ar bucura de nici un fel de libertate, pentru că materia se supune orbeşte legilor date de la urzirea ei.
Omul, dintotdeauna, vrea să fie un stăpân al vieţii şi al faptelor sale pentru că este liber şi el se consideră responsabilul vieţii sale, dăruită de Dumnezeu. Dacă încercăm să-i spunem unui om că nu este liber, vom vedea de îndată cum se revoltă şi cum i se întunecă faţa sa. Noi nu vrem să fim doar un şurub în mecanismul universal, producând aceleaşi lucruri. Dorim să fim creatori şi urzitori de noi şi noi lucruri, urcând pe calea împlinirilor materiale şi spirituale. Dacă îi dăm omului toate bunurile din lumea aceasta: putere, avere şi glorie; dar dacă nu are libertatea exprimării, nu preţuieşte nimic şi se consideră cea mai slabă şi nefericită fiinţă din lume.
Dimpotrivă, dacă omul este lipsit de toate aceste bunuri materiale, dar este liber – adică stăpân pe raţiunea, voinţa şi sentimentele sale – , el se consideră, totuşi, fericit. Are sufletul liber în grădina imperială a lui Dumnezeu.
Ştim că suntem imperfecţi. Nimeni dintre noi oamenii nu ar putea îndrăzni să susţină contrariul, însă putem deveni, oarecum, perfecţi. Noi suntem supuşi naturii cu care ne-a înzestrat Creatorul Dumnezeu, deci legilor neschimbătoare. Mergând pe drumul urzit de Creator, vom ajunge la ţintă: spre perfecţiune, spre desăvârşire!
Omului i s-a dat de Dumnezeu o libertate absolută. Folosind această libertate, omul se poate ridica la cele mai înalte perfecţiuni morale, să ajungă un înger, şi poate să decadă până la cele mai josnice apucături, devenind un demon. Aşadar, libertatea este cel mai nobil titlu pentru noi oamenii, darul cel mai frumos şi de preţ, făcut omului de Ziditorul nostru Dumnezeu!
Aşa l-a lăsat slobod pe om, Dumnezeu considerându-l demn de a merge pe calea cea grea a desăvârşirii.
Toată valoarea omului, toate sacrificiile, eforturile, luptele, suferinţele, în primul rând, dar şi izbânzile cucerite, nu sunt decât fructele coapte ale voinţei sale îndârjite şi ale libertăţii înaripate.
Marii gânditori ai omenirii au scris şi luptat pentru libertatea omului, iar legislatorii au legiuit deplina libertate a omului, iar pentru libertate s-au ridicat nu numai indivizi izolaţi, ci întregi popoare, în decursul istoriei. Aşa au sfărâmat lanţurile robiei, au răsturnat tronuri, au escaladat munţii şi au înfruntat primejdia mărilor şi a oceanelor, aşa au întemeiat noi împărăţii, cu noi orânduiri, ca azi şi în viitor.
Omenirea neascultătoare de glasul naturii, luptă împotriva orânduielilor puse de Dumnezeu, pentru că noi ne naştem, creştem şi ne realizăm în acest spaţiu al frumuseţii lumii văzute. Paşii noştri în natură se cer a fi sfielnici şi cu grijă. Tropăitul şi necuviinţele asurzesc şi îngrozesc. Pedepsele care ne vin prin natură: cutremure, inundaţii, boli, secetă, etc., sunt semnele date de Dumnezeu copiilor Săi, – pedagogia divină – , pentru a fi pururi treji şi pentru a ne osteni să înlăturăm mizeriile din inima şi sufletul nostru şi a ajuta, cu înţelepciune, să se tămăduiască şi cei din jurul nostru, fără să le provocăm răni.
Împotriva libertăţii s-au ridicat întotdeauna, câteva boli. Vom enumera doar: determinismul, fatalismul şi predestinaţia.
Când vorbim de determinism înţelegem că omul nu lucrează după voia sa liberă ci cum este determinat de factori ca: mediul înconjurător, caracterul personal, educaţia, codul genetic, etc. Fiecare, însă alege în viaţa sa, prin cultură şi educaţie, folosind libertatea şi demnitatea, drumul cel mai bun şi ţinta care trebuie ajunsă şi transformată în fapte. Aşa se trece peste bariera numită determinism.
Omul trebuie să învingă cu ajutorul lui Dumnezeu!
Cât priveşte, fatalismul, este o gravă reminiscenţă a lenei şi comodităţii de a gândi şi acţiona. Este mai uşor să zicem: „Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus” sau „Aşa i-a fost scris”. Când stai la capătul răzorului, rezemat în coada sapei, tot uitându-te cât de mult e de săpat la porumbi, la plivit straturi, sau la coasă, fără să te aşezi vârtos la lucru, vine lenea şi căscatul de amiază… Şi e fatal… Că seara te prinde tot pe unde erai de dimineaţă.
Fatalismul mai poate fi definit şi ca lenevia de toată ziua!
Cei cu predestinaţia o încurcă şi mai rău atunci când socotesc, că omul, orice ar face în viaţa lui, tot acolo sfârşeşte, unde i-a fost predestinat, adică dinainte ştiut, încă de la naştere, adică, mai concret: tot fericit sau nefericit va fi, în vecii vecilor, orice ar face!
Nu trebuie să confundăm predestinaţia îmbrăţişată de unii, ca doctrină, sau ca mod de viaţă, cu preştiinţa sau atotştiinţa lui Dumnezeu. În Sfânta Scriptură se află numeroase locuri, care ne arată, că atunci când Dumnezeu a hotărât să pedepsească pe om, sau popoare întregi, după căinţă şi îndreptare, Dumnezeu le-a iertat. Să luăm exemplul ninivitenilor: „Iar Dumnezeu a văzut faptele lor, că s-au întors din căile lor cele rele; şi I-a părut rău lui Dumnezeu de răul pe care zisese să li-l facă, şi nu l-a făcut!” (Iona 3, 10).
Căinţa şi îndrăzneala în rugăciunea ninivitenilor luată cu deplină libertate a schimbat hotărârea lui Dumnezeu, de la pedeapsă la iertare.
Aceasta ne face să avem mare curaj în faţa lui Dumnezeu!
Aşadar, curaj, în numele lui Dumnezeu!
Calinic Argeșeanul
