Patriarhul Justinian, pentru vremurile acelea, a fost providenţial. El rămâne o celebritate. Istoricii de mâine vor scrie cum a fost, fără făcături de conjunctură.
La numai 47 de ani, Ioan Marina, preotul, profesorul şi directorul de seminar vâlcean, precum şi episcopul-vicar şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, ajunge cel mai tânăr patriarh din lumea ortodoxă.
Era de-o agilitate fenomenală. Aşa îl remarcase Irineu Mihălcescu, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, când s-a retras la Mănăstirea Govora, cu toată cancelaria mitropoliei în Al Doilea Război Mondial. Impresia a rămas una hotărâtoare. Îl ochise a fi cel mai bun ajutor în lucrarea sa din Moldova. Aşa l-a recomandat. Aşa ajungea, un vâlcean, gospodar mare în Ţara Muşatinilor.
Se mai adăuga povestea cu Gheorghiu Dej, fugit şi găzduit la Vâlcea. Aşa a fost să fie. N-a mers Ioan Marina la Târgu-Jiu să-l găzduiască pe Dej, ci el a venit la Râmnicu Vâlcea. Şi aşa a fost bine.
Pronia lucrează cum vrea, unde vrea şi cu cine vrea!
Plin de zel apostolic, cu mijloacele de atunci se dorea a fi peste tot. Vremea o cerea. Aşa a ajuns şi la Sinaia. Auzise că Academia Română trimisese pe Alexandru Elian să selecteze cele mai alese cărţi din valoroasa bibliotecă a Mănăstirii.
Spun valoroasă, pentru că stareţul Nifon Popescu a călătorit foarte mult în Occident şi Orient şi a cumpărat cele mai valoroase cărţi din vremea aceea care poartă semnătura cărturarului sinait, precum şi cărţile valoroase apărute în vremea sa.
A intrat, ca din „întâmplare”, în spaţiul unde, deja, tânărul profesor Elian începuse selectarea valoroaselor cărţi.
– Ce faceţi aici, domnule Elian? îl întrebă aspru Patriarhul Justinian.
– Am delegaţie de la Academia Română ca să selectez cele mai importante titluri de carte din biblioteca Mănăstirii Sinaia, îşi apără oficial prezenţa în curtea şi biblioteca sinaită.
– Delegaţia dumitale de la Academia Română a luat sfârşit. Eu sunt Academia! De aici nu se ia nicio carte. Ieşi afară din bibliotecă! Acum! Şi spune la Academie ce ţi-am spus eu.
– Nu ies de aici! Trebuie să-mi duc la capăt delegaţia pentru care am venit, îşi argumentează Elian prezenţa, dar fără ştirea şi binecuvântarea Patriarhului Justinian.
– Hai, hai, hai! Ieşi acum până nu te altoiesc, îi zice Patriarhul. Şi l-a scos din bibliotecă, mai cu vorba, mai cu bâta, până l-a dat afară.
S-a dus cu mâinile goale la Academie, dar nu l-a uitat pe Patriarhul Justinian şi i-o plătea de câte ori avea prilejul. Elian era de un sarcasm cumplit. Nimeni nu scăpa nebiciuit. Dar mai ales atunci când ai dat, cumva peste el, cum a fost episodul de la Sinaia.
Arhimandritul Nifon, marele iubitor de carte, a cărat de pe drumurile pe unde a fost tot ce a găsit mai preţios. Când s-au împlinit două sute de ani de la întemeierea Mănăstirii Sinaia, învăţatul stareţ a dorit să sublinieze acest eveniment cu înfiinţarea celui dintâi muzeu oficial din România, în anul 1895.
A fost o mare surpriză. Gazetele de atunci au subliniat importanţa evenimentului pentru istoria şi cultura poporului român, iar autorităţile civile şi religioase, au participat cu multă bucurie la acest popas istoric al Mănăstirii Sinaia.
Marele pelerin, Nifon Stareţul, a murit într-una dintre călătoriile sale, în afara ţării. Numele lui, însă, a rămas viu.
Ca şi al lui Justinian, care i-a apărat biblioteca!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
