Pe 9 mai îl prăznuim pe Sfântul Proroc Isaia și m-am gândit să vă împărtășesc un detaliu mai puțin știut din chemarea lui profetică. Dar, ca să înțelegem trăirea lui, trebuie mai întâi să intrăm puțin în lumea în care a trăit.
Numele Sfântului Proroc Isaia vine din ebraicul Yeshayahu, cu sensul „Yahve este mântuire”. De aceea, el este legat de tema mântuirii, asemenea numelui Iosua/Iisus, fiind înrudit semantic cu acesta.
Isaia este unul dintre cei patru mari profeți ai Vechiului Testament, alături de Ieremia, Iezechiel și Daniel. El a trăit în secolul al VIII-lea î.Hr., în vremea regilor Ozia, Iotam, Ahaz și Iezechia, într-o perioadă în care poporul lui Dumnezeu era sfâșiat de crize politice și, mai ales, de o adâncă decădere spirituală. Israel era împărțit în două regate, iar Ierusalimul se afla sub amenințarea tot mai mare a Asiriei.
În loc să-și pună nădejdea în Dumnezeu, conducătorii căutau sprijin în alianțe omenești, mai ales în Egipt. Dar problema cea mai gravă nu era frica de Asiria, ci boala lăuntrică a poporului. Isaia descrie această stare cu o forță cutremurătoare: „de la talpa piciorului până la creștetul capului” nu era sănătate spirituală în Israel, ci numai rană și suferință (Isaia 1, 6).
Idolatria era răspândită, conducătorii erau foarte corupți, iar viața religioasă devenise formală și lipsită de ascultare autentică. De aceea, profetul nu este trimis doar să vestească evenimente viitoare, ci să cheme un popor rătăcit înapoi la Dumnezeu.
În acest context apare și cuvântul din cartea Isaia, capitolul 20, unul dintre cele mai puternice semne profetice. Domnul îi poruncește lui Isaia să-și scoată sacul de pe coapse și încălțămintea din picioare, iar profetul umblă „dezbrăcat și desculț” timp de trei ani, ca semn și prevestire pentru Egipt și Etiopia (Isaia 20, 2–4). Această „goliciune” nu trebuie înțeleasă doar în sens fizic, ci ca dezbrăcare de cinste, de acoperământul demnității, de siguranța omenească.
Mesajul este limpede: așa cum Isaia stă înaintea poporului lipsit de însemnele obișnuite ale cinstei, tot așa vor fi dezgolite de putere și de slavă acele neamuri în care oamenii își puneau încrederea. Aici se deschide și o paralelă cu Domnul nostru Iisus Hristos. Și El a fost dezbrăcat de hainele Sale înainte de răstignire (Matei 27, 28), batjocorit și dat pe mâna oamenilor, pentru ca prin rușinea Sa noi să primim acoperământul harului.
Prorocul Isaia devine astfel o icoană a lui Hristos: unul poartă semnul rușinii ca avertisment, celălalt poartă rușinea lumii ca să o vindece. Isaia vestește prin trupul său, iar Hristos împlinește prin trupul Său mântuirea. Mai mult, Isaia îl prefigurează pe Hristos și prin întreaga sa slujire.
Ascultarea lui amintește de ascultarea deplină a lui Hristos, Care „S-a deșertat pe Sine” și a luat chip de rob (Filipeni 2, 7). În profetul Isaia vedem deja umbra Celui ce va veni. În Hristos vedem împlinirea deplină a acestei jertfiri.
Prorocul spunea: „Vai de cei ce se coboară în Egipt după ajutor și se bizuie pe caii lor și își pun nădejdea în mulțimea carelor și în puterea călăreților, dar nu-și ațintesc privirea către Sfântul lui Israel și nu-L caută pe Domnul!” (Isaia 31, 1)
Sensul prorociei este foarte actual. Egiptul și Etiopia reprezentau atunci puterea omenească, siguranța politică, sprijinul vizibil. Dar Dumnezeu îi arată lui Iuda că orice nădejde pusă în om, în alianțe, în forță sau în strategii omenești se dovedește, în cele din urmă, zadarnică.
Cine se încrede doar în ce este trecător ajunge la rușine; cine se încrede în Domnul nu este rușinat. Suntem dispuși să renunțăm la „siguranțele” noastre pentru a rămâne credincioși Lui?
Fiecare dintre noi are propriul „Egipt”, adică acel lucru în care este ispitit să-și pună speranța: banii, cariera, relațiile, influența, puterea sau siguranța omenească. Dar niciunul dintre acestea nu poate salva sufletul. Numai Dumnezeu mântuiește. Numai El poate da biruință acolo unde omul vede numai slăbiciune.
Vă puteți imagina picioarele lui Isaia după trei ani de mers desculț, pe drumuri aspre și nepavate? Tălpi bătătorite, nu catifilate…
Noi am ajuns un fel de «creștini foarte comozi». Picioarele noastre nu mai cunosc osteneala jertfei, ci se așază comod într-o mașină, cât mai sofisticată, și ne plângem dacă liturghia este la două cartiere distanță sau dacă trebuie să ieșim din zona de confort.
Dar Sfânta Scriptură ne cheamă la altceva: „Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc cele bune!” (Romani 10, 15). Picioarele ostenite pentru lucrarea lui Dumnezeu sunt numite fericite.
✒️ Protos. Prof. Dr. Vintilă Rafael – Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat, Pitești
📣 Proiect cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic Argeșeanul, prin Sectorul Cultural și Comunicații Media și Sectorul Învățământ și Activități cu Tineretul – ARHIEPISCOPIA ARGEȘULUI ȘI MUSCELULUI.
