Sfinții Apostoli, răspândiți în cele patru colțuri ale lumii (cele patru puncte cardinale) pentru a vesti Evanghelia, au fost înștiințați de sfinții îngeri despre apropiata mutare la cer a Maicii Domnului și s-au întors grabnic la Ierusalim pentru a fi împreună cu ea. Se repeta astfel scena din camera de sus, după Înălțarea Domnului, când „toți stăruiau în rugăciune împreună cu Maria, mama lui Iisus” (Fapte 1, 14). După ani de despărțire, apostolii se găseau din nou în jurul Maicii, povestindu-i minunile pe care Hristos le săvârșise prin propovăduirea lor. Limbile de foc ale Duhului Sfânt continuau să aprindă inimile oamenilor și să întemeieze comunități creștine în lume.
Potrivit Tradiției Bisericești, atunci când apostolii au încetat să mai vorbească, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a adormit în pace. Cel mai vechi nume al acestei sărbători este „Adormirea Maicii Domnului” (koímesis, în greacă). În icoana praznicului, Hristos stă în mijloc, înconjurat de arhangheli, ținând în brațe sufletul Maicii Sale, înfățișat ca un prunc în scutece, așa cum El fusese purtat și înfășat la Nașterea Sa.
Noi cunoaștem sfinți ale căror trupuri au rămas neputrezite, dar doar doi au fost mutați cu trupul la cer: Enoh și Proorocul Ilie. Ei au fost luați de Dumnezeu mai presus de lume, în chip minunat. Maica Domnului, fiind cea mai plăcută lui Dumnezeu dintre toți sfinții, a fost învrednicită de Fiul ei ca și trupul ei preacurat să fie înălțat la cer. Ea și-a sfârșit viața pământească în smerenie, iar după îngropare, mormântul a fost descoperit gol, spre încredințarea Apostolului Toma, ca mărturie a mutării ei cu trupul la cer.
În ebraică, numele „Maria” înseamnă „Doamnă”, „Stăpână”, „cea Aleasă”. Prima persoană menţionată în Sfânta Scriptură ca purtând acest nume este Mariam, sora proorocului Moise. Primele informaţii despre Adormirea Maicii Domnului le aflăm din scrierile lui Meliton de Sardes (sec. II), iar până la mijlocul secolului al V-lea, creștinii din Ierusalim, în ziua de 15 august, mergeau în pelerinaj la Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, situată între Ierusalim şi Betleem.
Prohodul Maicii Domnului este o cântare alcătuită de Manuel din Corint la începutul secolului al XVI-lea. În Bisericile slave, Prohodul Fecioarei nu se cântă în ajunul Adormirii, ci după trei zile, urmând logica potrivit căreia nu poți prohodi pe cineva înainte de adormire. Preasfințitul Timotei de la București a explicat frumos că, în Muntele Athos, la Mănăstirea Iviron, Prohodul Maicii Domnului nu se cântă; privegherea începe seara, cu Vecernia, Litia și celelalte rânduieli. Concret: dacă se cântă Prohodul Maicii Domnului, nu se mai pot cânta Sedelnele și Polieleul, și invers. După cum spune Preasfințitul Episcop Petru Pruteanu: „Cei care cântă Prohodul Maicii Domnului să nu-i judece pe cei care nu-l cântă, și invers.”
Cinstirea Maicii Domnului nu-L micșorează pe Hristos, ci mărturisește realitatea întrupării Lui. Firul acestei lucrări mântuitoare începe în Eden, unde Dumnezeu promite că „sămânța femeii” va zdrobi capul șarpelui (Facerea 3, 15). În istoria mântuirii, Vechiul Testament ne prezintă femei care o preînchipuie pe Fecioara Maria: Sarra, care devine maica unui popor ales (Facerea 17, 15-16); Rebeca și Rahila, mame devotate și soții credincioase, care și-au sprijinit fiii cu înțelepciune și curaj (Facerea 27, 5-17; 42-45; 35, 16-18).
Dreapta Elisabeta, plină de Duhul Sfânt, a întâmpinat-o pe Fecioara Maria cu cuvintele: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău! Și de unde îmi este dat mie aceasta, ca să vină Maica Domnului meu la mine?” (Luca 1, 42-43). Fecioara Maria, recunoscând lucrarea lui Dumnezeu în viața ei, a spus: „Iată, de acum toate neamurile mă vor numi fericită. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui.” (Luca 1, 48-49). Aceasta este o profeție împlinită: din primele veacuri, în Răsărit și Apus, Maica Domnului a fost cinstită cu titluri înalte, precum „Maica Domnului” și „Născătoare de Dumnezeu”.
Dintre toate numele, ea și-a atribuit doar pe cel de „slujitoare a Domnului”: prima dată la Buna Vestire („Iată, slujitoarea Domnului; fie mie după cuvântul tău” – Luca 1, 38) și altă dată la întâlnirea cu Elisabeta („Domnul a privit la smerenia slujitoarei Sale” – Luca 1, 48). În Scriptură, „slujitorul lui Dumnezeu” este un titlu de mare cinste, desemnând pe cel chemat să colaboreze cu Domnul la planul Său de mântuire (Isaia 52).
Regele David o vede pe Maica Mântuitorului ca „Împărăteasă stând de-a dreapta” (Psalmul 44, 10), iar profetul Isaia o numește „Fecioara” care va naște pe Emanuel (Isaia 7, 14). De-a lungul veacurilor, unii au încercat să spună că Maica Domnului nu ar fi rămas Fecioară după Nașterea lui Hristos. Încă din primele secole, ereticul Helvidius susținea această rătăcire, folosind versetul: „Iosif n-a cunoscut-o până ce a născut pe Fiul ei, Cel întâi născut” (Matei 1, 25). Însă, în limbaj biblic, expresia „până ce” nu implică o schimbare după momentul menționat. Psalmul spune: „Răsări-va în zilele Lui dreptatea și mulțimea păcii, până ce va lua luna” (Psalmul 71, 7), fără să însemne că pacea va înceta. Tot așa, „Hristos va împărăți până ce va pune pe toți vrăjmașii sub picioarele Sale” (I Corinteni 15, 25), fără să înceteze domnia Lui.
Scriptura nu vorbește niciodată despre „copiii Mariei”, ci folosește expresia „Maria și frații lui Iisus” (Matei 13, 55; Marcu 6, 3). Tradiția Bisericii, prin Sfinți Părinți precum Sfântul Epifanie al Ciprului, ne spune că aceștia erau copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară sau verișori primari.
La vârsta de 15 ani, potrivit tradiţiei evreieşti, Maria trebuia să părăsească aşezământul de la templu şi să se întoarcă în familie, însă, dorind o viaţă întreagă închinată lui Dumnezeu, prin descoperire dumnezeiască a fost încredinţată Dreptului Iosif, un bătrân de 80 de ani, văduv, tâmplar din Nazaret. Din căsătoria cu Salomeea, Iosif avea şapte copii: fiii Iacov, Iuda, Simeon şi Iosia, precum şi fiicele Salomeea, mama apostolilor Iacov şi Ioan, Estera şi o altă fiică al cărei nume nu este menţionat de evanghelişti. De aceea, menţiunile din Evanghelie despre fraţii şi surorile lui Iisus se referă la aceşti copii ai lui Iosif şi nu la Maica Domnului, lucru confirmat şi de episodul în care o femeie din mulţime, dorind să-L laude pe Hristos şi să mustre pe cei ce nu credeau în dumnezeirea Lui, a strigat: „Fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii la care ai supt!” (Luca 11, 27), iar Mântuitorul nu a respins cuvintele ei, ci le-a întărit, răspunzând: „Aşa este…” (Luca 11, 28).
Imaginea cu „Sfânta Familie” este străină de iconografia Bisericii Ortodoxe. În această reprezentare, Iosif apare ca un tânăr, de aceeași vârstă cu Maica Domnului, iar uneori este redat ținând-o de umăr, gest nepotrivit cu Tradiția. Pericolul unei asemenea imagini este că poate face pe mulți să perceapă Nașterea Domnului ca pe un eveniment obișnuit, lipsit de taina întrupării. Noțiunea de „familie” desemnează în mod obișnuit doi părinți și copii născuți pe cale firească. Însă Maica Domnului L-a născut pe Hristos în chip mai presus de fire, prin lucrarea Duhului Sfânt, iar Pruncul Iisus este Fiul lui Dumnezeu, născut „la plinirea vremii” din mamă, fără tată. A-i privi pe Hristos, pe Maica Sa și pe Dreptul Iosif ca pe o „familie” în sens obișnuit este o denaturare și chiar o blasfemie. Reprezentarea canonică a acestui moment rămâne icoana Nașterii Domnului, conform rânduielii iconografice ortodoxe.
Dovada clară este și gestul de pe Cruce, când Hristos o încredințează pe Maica Sa Sfântului Ioan: „Femeie, iată fiul tău!… Iată mama ta!” (Ioan 19, 26-27). Dacă ar fi avut alți fii, aceștia ar fi avut, după legea iudaică, datoria de a o îngriji, iar acest gest ar fi fost considerat o ofensă. Mai mult, Evangheliile arată că „frații Domnului” încercau uneori să exercite autoritate asupra Lui (cf. Ioan 7, 3-4), ceea ce ar fi fost posibil numai dacă erau mai în vârstă decât El, lucru care arată că nu puteau fi copiii Mariei, deoarece Hristos este „Unul-Născut” (Luca 2, 7).
Părintele Mitropolit Irineu al Olteniei ne spune lămurit: „Preasfânta Fecioară Maria acceptă să fie Maica Domnului și este arătată lumii drept Maica noastră. Așadar, Preasfânta Fecioară Maria, Stăpâna noastră, a născut fără prihană pe Fiul Tatălui și L-a înfășat în scutece, El fiind Primul și Unicul ei născut în Betleem și așezat în iesle.”
Nașterea Mântuitorului nu i-a afectat fecioria Maicii Domnului: după o imagine frumoasă, așa cum lumina pătrunde prin geam fără a-l strica, și Iisus Lumina lumii (Ioan 8, 12) s-a născut din ea lăsându-i fecioria neatinsă.
Apocalipsa o prezintă sub chipul Femeii îmbrăcate în soare, purtătoare a Pruncului biruitor. Toate acestea se adună în cuvintele Maicii Domnului: „Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui” (Luca 1, 49). Urmându-i pilda, să păstrăm curăția minții și a inimii, să participăm la Sfânta Liturghie, să ne spovedim, iar după îndemnul Părintelui Arhiepiscop Calinic Argeșeanul, „să zicem mereu, din toată inima, ca și Arhanghelul Gavriil: «Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te! Ceea ce ești plină de har, Marie, Domnul este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău, că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre!»”, să ascultăm Sfânta Evanghelie și să aducem flori naturale la icoanele Maicii Domnului, ca semn al recunoștinței noastre.
✒️ Protos. Prof. Vintilă Rafael – Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat, Pitești
📣 Proiect cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic Argeșeanul, prin Sectorul Cultural și Comunicații Media și Sectorul Învățământ și Activități cu Tineretul – ARHIEPISCOPIA ARGEȘULUI ȘI MUSCELULUI.
