Pe 19 februarie 1876 se năștea Constantin Brâncuși, unul dintre cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea.
Constantin Brâncuși a înțeles ceva ce puțini cercetători au intuit cu adevărat: materia nu este opusul spiritului, ci locul unde spiritul se revelează. Opera lui este aproape biblică prin structură, simplă în aparență, abisală în sens.
Născut la Hobița, într-un univers saturat de ritual, rugăciune și simbol, Brâncuși a crescut într-o lume în care realitatea vizibilă era doar o poartă către nevăzut. A fost cântăreț la strană și paracliser. A trăit ritmul liturgic. Pentru el, sunetul clopotului nu era doar chemare, ci revelație: o undă care lega pământul de cer, materia de veșnicie. Cunoștea greutatea funiei în palmă, ritmul care cheamă la rugăciune, ecoul care despică stihiile și apoi le liniștește.
Simplu și enigmatic, rustic și cosmopolit, tăcut și radical inovator, dincolo de mitul artistului genial se conturează profilul unei structuri interioare de o coerență rară. Marele artist prezintă trăsături clare de introversie profundă: preferința pentru solitudine, atelierul ca spațiu aproape monastic, nevoia de control asupra mediului său, un proces creativ interiorizat, meditativ.
Brâncuși nu simplifica din sărăcie imaginativă, ci din nevoie de purificare. Aceasta trădează o structură orientată spre gândire abstractă înaltă. Dacă folosim grila jungiană, opera sa lucrează aproape exclusiv cu arhetipuri: Coloana, axa lumii, axis mundi; Pasărea, transcendența; Sărutul, unirea principiilor; Masa, comuniunea.
Un element psihologic major este independența aproape rigidă. Refuză să rămână în atelierul lui Auguste Rodin, respinge moda artistică, își creează propriul drum. Aceasta sugerează un nucleu identitar foarte stabil, o toleranță ridicată la singurătate și o nevoie de autenticitate mai mare decât nevoia de validare.
Brâncuși avea conștiința propriei valori, uneori ironică, alteori provocatoare. Dar nu este un narcisism fragil, dependent de admirație, ci un narcisism creator sănătos, încrederea fermă într-o misiune personală. Personalitatea lui indică un om care a reușit ceea ce puțini reușesc: să-și alinieze interiorul cu creația.
În seria Pasărea în văzduh, Brâncuși nu redă anatomia unei păsări. El elimină tot ce este accidental pentru a păstra doar ideea de zbor. Nu încerca să domine materia, ci dialoga cu ea, alegând cu grijă fiecare material și lăsându-l să-și exprime propria natură. El postește de detalii, taie excesul, reduce materia la nucleu. Practica sa este o distilare ontologică: din concret extrage universalul. De aceea lucrările lui par primitive și totuși moderne.
Putem desprinde din viața lui Brâncuși o întâmplare semnificativă, aproape o parabolă, la care cei ce îi studiază opera ar trebui să se raporteze mai atent. Ajuns la bătrânețe, s-a dus într-o zi la medic, doctorul Carton, un nume cunoscut, interesat nu doar de trup, ci și de legătura dintre suflet și sănătate. După consultația obișnuită, medicul l-a întrebat direct: „Sunteți credincios, domnule?”
Întrebarea a fost bruscă, tăioasă, ca o lovitură de daltă în piatră. Brâncuși a fost surprins. Ar fi vrut să răspundă simplu, exact, ca și cum ar fi completat un formular. Dar nu putea. Întrebarea a coborât adânc în el. A răspuns ezitant: „Nu știu… sunt creștin. Nu mi-am pus niciodată o astfel de întrebare.”
A plecat tulburat. Întrebarea îl însoțea ca o săgeată. Nu era una formală, ci una care cerea o cercetare serioasă de sine. O asemenea întrebare poate zgudui chiar și un om credincios, pentru că te obligă să te privești fără mască.
După un timp, poate zile, poate nopți de reflecție în atelierul său luminat de stele, Brâncuși s-a întors la medic. Și, de cum a intrat, a spus: „Doctore, m-am gândit îndelung… Pot să vă spun că sunt credincios.”
Faptul că a avut nevoie de timp pentru a răspunde arată cât de serios a luat întrebarea. Nu a vrut să răspundă din obișnuință sau tradiție, ci din convingere. A ajunge să spui, împăcat, „sunt credincios” după o cercetare lăuntrică profundă este, poate, una dintre cele mai importante concluzii pe care le poate formula un om despre sine.
Această întâmplare ne arată cât de strânsă era legătura dintre omul Brâncuși și opera lui. Sculpturile sale, pe care le numea „forme de meditație”, nu erau simple obiecte artistice, ci expresii ale unei căutări interioare reale. În fond, Brâncuși nu a sculptat doar piatra. A sculptat propria sa conștiință.
În Scriptură, omul este creat „după chip”. Brâncuși pare să fi căutat mereu acest chip interior, nu fizionomia, ci forma spirituală a realității. Opera lui nu explică, nu moralizează, nu descrie. Ea invită. Invită la tăcere. Invită la contemplație. Invită la urcuș.
Brâncuși nu a vrut să fie plăcut și modern. A vrut să fie adevărat. Și tocmai de aceea rămâne contemporan cu veșnicia.
Într-o lume care sculptează suprafețe, el a sculptat infinitul.
✍️ Protos. Prof. Rafael Vintilă
Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat Pitești
📌 Un proiect al Sectorului Cultural și Comunicații Media și al Sectorului Învățământ și Activități cu Tineretul din cadrul Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului
