În Săptămâna Mare, Evanghelia așază în fața noastră două gesturi care par să vorbească despre lucruri asemănătoare, dar care în realitate dezvăluie două lumi sufletești cu totul diferite: femeia păcătoasă care unge pe Domnul cu mir de mare preț și Iuda, ucenicul care Îl vinde pe Hristos pentru un preț neînsemnat. Între aceste două scene se deschide o prăpastie. Una este lucrarea iubirii și a pocăinței, cealaltă este lucrarea lăcomiei.
Lui Iuda i s-a încredințat gestionarea finanțelor grupului în calitate de trezorier (Ioan 12, 6). Tocmai de aceea căderea lui este și mai tulburătoare: omul care avea în grijă banii ucenicilor ajunge să-L prețuiască pe Însuși Mântuitorul la nivelul unui câștig trecător. Există puține dovezi că vreunul dintre ceilalți ucenici l-a suspectat de trădare sau că ar fi știut de lăcomia lui și de tendința sa de a sustrage fonduri din vistieria lor limitată. Cu alte cuvinte, Iuda își ascunsese foarte bine adevărul lăuntric. Se dădea drept credincios, dar în interior lucra deja altceva: o inimă împărțită, rece, înstrăinată de Hristos.
Aici se vede unul dintre cele mai periculoase mecanisme ale sufletului omenesc: păcatul care nu izbucnește brusc, ci crește încet, în ascuns. Iuda nu ajunge la trădare într-o singură clipă. El alunecă treptat. Mai întâi, lăcomia îi întunecă judecata. Apoi începe să calculeze. Apoi se sfătuiește. Apoi negociază. Și, în cele din urmă, vinde.
Numele de „Iscarioteanul” (Ioan 6, 71) ar putea indica fie proveniența lui Iuda din satul Karioth, fie o posibilă asociere cu grupul revoluționar al sicarilor. Nu numele „Iuda” în sine este problema, căci în cercul apostolic îl întâlnim și pe Sfântul Iuda Tadeu, care, potrivit tradiției bisericești, este și autorul cărții biblice numite Epistola lui Iuda; problema adevărată este felul în care Iuda Iscarioteanul a ajuns să-și lase inima biruită de orgoliu. Nu după mult timp, Biserica avea să fie tulburată și de scrieri străine de adevărul apostolic, precum așa-numita Evanghelie după Iuda, un text apărut în mediul gnostic al secolului al II-lea, fără legătură cu un martor ocular și fără a fi scris de Iuda Iscarioteanul. Istoria ne arată că pericolul nu stă în nume, ci în deformarea adevărului.
Evanghelia subliniază că Iuda era „cu mintea iubitoare de argint”, iar această patimă îl îndreaptă spre vânzarea Celui fără de preț. Este o formulare tulburătoare, fiindcă pune în contrast exact ceea ce lumea uită cel mai ușor: valoarea reală a lui Hristos și prețul ridicol al trădării.
Mântuitorul, Cel care nu poate fi măsurat cu nicio avere, este vândut pentru un preț mic, aproape ofensator prin neînsemnătatea lui. Aici se vede orbirea lăcomiei: omul ajunge să creadă că poate cumpăra cu puțin ceea ce este infinit.
În opoziție, femeia păcătoasă aduce un mir de mare preț și îl toarnă cu dragoste peste Domnul. Gestul ei are o frumusețe aparte tocmai pentru că este necalculat. Ea nu negociază, nu economisește, nu împarte darul în procente. Dă totul. În mirul ei se vede recunoașterea sfințeniei lui Hristos, dar și înțelegerea propriei ei stări. Ea vine cu rușinea ei, cu căderea ei, cu lacrimile ei, și le transformă în închinare. Dacă Iuda pune preț mic pe Hristos, femeia păcătoasă pune preț infinit pe El. Dacă unul vrea să câștige din pierderea Domnului, cealaltă vrea să-și verse sufletul la picioarele Lui.
Aici apare una dintre cele mai adânci reflecții pe care le oferă textul: nu toți cei care sunt aproape de Hristos Îl și iubesc, iar nu toți cei căzuți sunt departe de mântuire. Iuda este foarte aproape exterior, dar foarte departe lăuntric. Femeia păcătoasă este judecată de mulți ca fiind departe, dar ea ajunge să fie aproape prin pocăință.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune limpede: „Să fugim de lăcomie. Ea, da, ea l-a înnebunit pe Iuda; ea îi face pe cei stăpâniți de această patimă să ajungă până la cea mai cumplită cruzime și neomenie.” Aceste cuvinte explică mult mai mult decât simpla greșeală a unui om. Lăcomia nu este doar dorință de bani, ci deformarea întregii persoane. Ea schimbă scara valorilor: ceea ce este sfânt devine negociabil, ceea ce este veșnic devine secundar, ceea ce este dumnezeiesc devine mijloc de câștig.
De aceea, contrastul dintre mir și arginți este esențial. Mirul femeii păcătoase are greutate, parfum, finețe, simbol al unei dăruiri care costă. Arginții lui Iuda, în schimb, sunt puțini și reci. Par preț, dar în realitate sunt semnul unei sărăcii duhovnicești îngrozitoare. Femeia oferă ceva scump pentru Hristos; Iuda primește ceva ieftin în schimbul lui Hristos. Una se rușinează și iubește; celălalt calculează obsesiv și decade.
Aici este și aplicația pentru noi. Sufletul omenesc este mereu chemat să aleagă între aceste două logici. Există logica mirului: să-L cinstim pe Hristos cu ceea ce avem mai bun, să dăm din inimă, să ne căim sincer. Și există logica lui Iuda: să prețuim puțin ceea ce este sfânt, să lăsăm lăcomia să ne conducă, să vindem adevărul pentru un avantaj trecător.
De miercuri începe trădarea lui Iuda și se încheie cu prinderea în grădina Ghetsimani a Domnului nostru Iisus Hristos, în noaptea de joi spre vineri. Nu este doar o succesiune de evenimente, ci o dramă a loialității omenești.
Și astăzi, chiar și în cercul slujitorilor Bisericii, se pot vedea atât dăruire și jertfelnicie, cât și invidii, suspiciuni și încercări de dezbinare; de aceea, să ne întrebăm fiecare, cu sinceritate, pe cine urmăm cu adevărat atunci când lăsăm invidia să ne stăpânească. Să ne întoarcem toți la Iisus Hristos, Care cheamă la smerenie, la pace și la unire, pentru că Biserica primară „stăruia în învățătura apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2, 42), iar credincioșii „toți erau împreună și aveau toate de obște… și împărțeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare” (Fapte 2, 44-45). Mai mult, comunitățile se sprijineau concret unele pe altele:„Macedonia și Ahaia au binevoit să facă o strângere de ajutoare pentru săracii dintre sfinții din Ierusalim” (Romani 15, 26). De aceea, apostolul ne îndeamnă să nu facem nimic „din slavă deșartă”, ci „în smerenie să socotim pe ceilalți mai presus de noi înșine” (Filipeni 2, 3-4), păstrând „unitatea Duhului, în legătura păcii” (Efeseni 4, 3).
În fața lui Hristos, omul nu este chemat să negocieze, ci să se dăruiască. Iar între mirul cel de mult preț și arginții neînsemnați ai lui Iuda se află, de fapt, întrebarea cea mare a fiecărei conștiințe: ce preț are, pentru inima mea, Hristos, Care Se face prezent, cel mai adesea, în aproapele meu?
✒️ Vintilă Rafael – Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat, Pitești
„Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, și harul Lui față de mine n-a fost în zadar” (I Corinteni 15, 10).
📣 Proiect cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic Argeșeanul, prin Sectorul Cultural și Comunicații Media și Sectorul Învățământ și Activități cu Tineretul – Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului.
