După înmânarea Decretului de recunoaştere, dorindu-se să mergem la Curtea de Argeş, Episcopul Gherasim a chemat o maşină, ca să mă ducă la noul loc aprobat ca reşedinţă. Pe drum maşina s-a oprit. Era prea bătrână. Nu se dorea scoasă de acasă.
Conducând ARO-ul Mănăstirii Cernica, l-am luat pe episcopul Gherasim spre Curtea de Argeş. Din când în când, se uita spre mine ca puiul la uliu.
– Te rog, să nu mă tratezi ca pe episcopul Roman. El e mai ciudat. De acum, nu mai avem încotro. Trebuie să lucrăm împreună. Ne place, sau nu ne place, asta-i situaţia.
Mă uitam la episcopul Gherasim cu o vădită milă şi înţelegere.
– N-am dorit niciun arhiereu ca ajutor! Doar anul trecut m-au pus episcop titular. Nici nu a trecut un an şi te-a trimis la Râmnic. Lumea nici n-a început să mă cunoască. Ei nu vor şti care-i episcopul titular cu adevărat.
– Nu voi veni la Râmnic niciodată. Lumea vă cunoaşte. De zece ani staţi în curtea Episcopiei. Acolo nu voi călca. Nu vă faceţi nicio grijă. Lumea va şti că Gherasim este Episcopul Râmnicului şi Argeşului, îi spun, asigurându-l de bunele mele intenţii.
Episcopul Gherasim se uita mirat la mine.
– Episcopul Emilian de la Alba Iulia, profesorul Mircea Păcurariu, Teofil al Clujului şi alţii, m-au sfătuit să am o colaborare model cu Prea Sfinţia Voastră. Nu vă faceţi griji, vă spun încă o dată. Din partea mea nu veţi avea nicio supărare. Timpul vă va lămuri cu prisosinţă, adaug eu spre liniştea îngrijoratului episcop, care a păţit multe supărări la Galaţi şi la Râmnic, timp de zece ani.
Tot vorbind, ajungem la Curtea de Argeş. Ne închinăm la Sfânta Filoteia şi apoi se vizitează noua reşedinţă a proaspătului arhiereu. Patriarhul Iustin a hotărât să se pregătească întreaga aripă de nord a Palatului Episcopal. Se lucra de zor. Era noiembrie. Deja se lăsase frigul. Stareţul Ilarion a fost mutat în Pavilionul 7, în nişte camere mici şi cu igrasie, de asemenea şi maicile Claudia şi Magdalena, care mă osândeau cu gura mare.
Îmi dădeam seama că merg în mijlocul unui personal ostil. Şi era, oarecum, îndreptăţit. Să te muţi în pragul iernii? Era prea de tot! Dar cu Iustin, nu se glumea. Iar eu, mă victimizam în sinea mea, spunându-mi că numai eu sunt vinovat de toate supărările de care se plângea obştea monahală argeşană, acceptând să fiu arhierit.
Stareţul nici n-a vrut să ne vadă. Când ne-a zărit, a şi dispărut în casă. Am înţeles obida la care a fost supus el, care dorise aşa de mult să ajungă arhiereu pe vremea Patriarhului Justinian.
În aceeaşi zi, spre seară, ne-am îndreptat spre Râmnicu Vâlcea. Grijuliul titular mi-a arătat o chilie frumoasă, în casa Sfântului Calinic, în stânga clopotniţei.
– Maică Ghelasia, de acum vei avea în grijă pe Prea Sfinţitul Calinic, fratele meu întru arhierie. Va locui în chilie, iar aici, în sufragerie, va lua masa. Este spaţiul pe care-l va ocupa mereu, cât stă la Râmnicu Vâlcea, îşi arătă bunăvoinţa episcopul titular.
M-am odihnit în noua casă. Sobrietatea chiliei, curăţenia exemplară, spaţiul îndeajuns de potrivit şi mai ales, Maica Ghelasia, m-a impresionat prin seninătatea şi sinceritatea pe care o manifesta.
A doua zi s-a făcut planul desfăşurării programului din 17 noiembrie cu hirotonia întru arhiereu şi agapa care se va da cu acel prilej.
Pentru că era în Postul Crăciunului, deja se punea problema aducerii peştelui de la Tulcea. Aşa m-am pornit la drum şi am adus un transport de felurite soiuri de înotătoare, care vor mulţumi pe participanţii prezenţi la ziua hirotoniei!
Se aştepta, aşadar 17 noiembrie!
Ziua Sfântului Grigore Taumaturgul!
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
