Când mă gândesc la „Înțelepciunea supremă a Domnului Dumnezeu”, inima mi se umple de bucurie dumnezeiască!
Vom continua cu câteva episoade din „Corespondența lui Leibniz cu Clarke”: „Este adevărat că nimic nu există fără o rațiune suficientă și că nimic nu există într-un fel mai mult decât într-altul, fără să fie o rațiune suficientă pentru aceasta. Dar această rațiune suficientă este adeseori o simplă voință a lui Dumnezeu. De exemplu, dacă se întreabă de ce o oarecare parte sau un sistem de materie a fost creat într-un loc oarecare și altul în alt loc, și fiindcă fiecare loc este absolut indiferent oricărei materii, inversarea lor ar fi indiferentă, presupunând că cele două noțiuni de materie sau părțile lor sunt asemănătoare; dacă se consideră aceasta, atunci nu se poate invoca, o altă rațiune decât simpla voință a lui Dumnezeu. Și dacă voința nu ar putea acționa fără să fie determinată de ceva, ca o balanță, care nu se poate mișca dacă o greutate nu o face să se încline, atunci Dumnezeu nu ar avea libertatea de a alege și ar însemna să introducem fatalitatea.”
Răspunsul lui Leibniz: „În ceea ce mă privește am arătat de mai multe ori că socotim spațiul ca ceva pur relativ, ca și timpul; ca o ordine a coexistențelor, după cum timpul este o ordine a succesiunilor. Căci spațiul arată, în termeni de posibilitate, o ordine a lucrurilor care există în același timp, fiindcă există deodată, fără ca El să intervină în felul lor de a exista. Și când vezi mai multe lucruri deodată, atunci îți dai seama de această ordine a lucrurilor între ele. Pentru a infirma imaginația celor ce consideră spațiul ca o substanță sau cel puțin ca fiind un lucru absolut, am mai multe demonstrații, dar nu vreau să mă servesc acum decât de aceea pentru care mi se dă ocazie. Spun, deci, că dacă spațiul ar avea o existență absolută, s-ar întâmpla ceva pentru care ar fi imposibil să existe o rațiune suficientă, ceea ce ar fi contra axiomei noastre. Iată cum o demonstrez…Spațiul este ceva absolut uniform. Și fără lucrurile plasate în el, un punct al spațiului nu se deosebește prin nimic de un alt punct al spațiului. Urmează de aici că este imposibil ca Dumnezeu, păstrând aceleași corpuri între ele, să fi plasat corpurile în spațiu altfel și nu așa cum sunt…Este tot așa în ceea ce privește timpul. Dacă presupunem că cineva întreabă de ce Dumnezeu nu a creat totul cu un an înainte, și că același personaj vrea să tragă de aici concluzia că Dumnezeu a făcut ceva pentru care nu poate exista o rațiune prin care a fost făcut astfel mai mult decât altfel” (pag. 344)
Calinic Argeșeanul
