Bucuria cea mai mare era atunci când, după masă, pe la ora trei, se începea programul obligatoriu de meditaţii intensive.
Nu existau lipsuri de la ore. Nici măcar nu intenţiona cineva să se motiveze că ar fi bolnav, spre exemplu.
Mai era câte unul care, subit, clama temperatură şi cerea să meargă la infirmerie. Îmi aduc aminte de un coleg care avea temperatură mai des. Îmi era milă de el. Mă temeam c-o să moară. Cu învăţatul stătea cam pe sponci. Era şi unul la părinţi şi mofturos în toate cele.
Într-o zi, în sala de meditaţie, îl auzim:
– Aoleu! Săriţi că mor! Şi dintr-o dată cade la pământ. Îl luăm pe braţe şi-l ducem la izbăvitoarea infirmerie. De la pedagog am primit poruncă să-l supraveghez pe „muribundul” de ocazie.
Veghind pe bolnavul proaspăt, deodată deschide ochii şi începe a râde. Mare mi-a fost mirarea. Juca perfect pe „bolnavul închipuit”. L-am întrebat:
– De ce faci astfel de „figuri”, Radule?
– M-am plictisit de meditaţie şi vreau să stau câteva zile să dorm la infirmerie. Prea ne scoală de dimineaţă nenorociţii ăştia!
Nici prin cap nu-mi puteau trece astfel de şiretlicuri şcolăreşti, a! golăneşti, am vrut să zic.
– Dar cum ai temperatură la comandă, Radule?
– Păi, cum să am, bă, ţapinarule! îmi spune el. Ca fiu de intelectual, înghit cu apă o bucată de cretă. Uite, am în buzunar porţiile pe mai multe zile.
Am rămas blocat. Nu ştiam ce să mai zic. M-a rugat să nu spun nimănui această poveste cu îmbolnăvirea subită.
– Nu spun la nimeni, doar ţie că e bine să nu mai mănânci cretă niciodată. Să-mi promiţi, sub cuvânt de onoare. Dacă nu încetezi, te vei îmbolnăvi cu adevărat, îi spun eu cu toată convingerea, mirându-mă de procedeul folosit.
– N-am să mai iau cretă, dar eu tot o să am temperatură. Voi pune termometrul în ceaiul fierbinte. Voi păcăli pe infirmier. Doar n-oi fi prost să mă scol cu noaptea în cap. Asta-i şcoală de huhurezi. Mie îmi place să mă scol pe la 8-9 dimineaţa, nu la ora 5. Cine-a mai văzut aşa rânduială?!?
La meditaţie se perindau „şefi” din clasele mai mari. Unii erau tot ca noi. Uitau de „şefia” impusă de direcţiunea şcolii. După o vreme de meditaţie, începeam să cântăm Sfânta Liturghie. Era o bucurie fără seamăn! Deschideam uşile la toate clasele, ş-apoi să auzi cântare!
Când ajungeam la „Sfinte Dumnezeule”, vocile luau un volum de se zguduiau ferestrele. Ş-acum parcă trăiesc acele vremi minunate. Nu ne temeam de nimeni. Cu mintea şi inima treceam peste graniţele impuse de disciplina şcolară.
Fiind în toiul cântării, intră furtunos directorul Ştefan Alexe.
– Cine face aici astfel de neorânduială?
– Eu, Domnule Director, sar imediat, ca de obicei, arătându-mă totdeauna capul răutăţilor.
– Tot tu? Mereu tu? Ia vino cu mine la cancelarie.
Clasele de meditaţie au intrat într-o linişte de mormânt. Aşteptau să vadă ce mi se va întâmpla. Mergeam în urma lui Ştefan Alexe. Nu scotea niciun cuvânt. Atunci era mai rău, gândeam eu. Mă aşteptam la o chelfăneală, la o „cheleală” sau o eliminare mai scurtă din şcoală.
În cancelarie, mă pofteşte să stau pe un scaun aşezat mai lăturalnic. Văd că scoate o scrisoare din buzunar, de culoarea celeia pe care o trimisesem Marianei Vodă, cu măritişul.
– Cine a scris scrisoarea asta, trimisă Marianei Vodă?
– Eu am scris-o, răspund bucuros că-mi văd „opera” care nu s-a pierdut. Eram prea tânăr să înţeleg gravitatea unui asemenea gest copilăresc, făcut din dragoste şi grijă pentru profesorii mei ca să nu rămână neînsuraţi.
– Cine te-a învăţat, măgarule, să scrii aşa?
– Eu m-am gândit că-i potrivit, ca Mircea Păcurariu să se însoare cu Mariana Vodă!
– Treaba ta este să înveţi, că pentru asta ai venit la şcoală, nu să însori profesorii şi să măriţi profesoarele. Vei fi eliminat din şcoală. Fă-ţi bagajele. Ş-acum, ieşi afară!
N-am mai scos un cuvânt. Eram bucuros că plec din şcoală. Nu aveam atunci judecăţile de acum. S-a făcut consiliu profesoral. S-au amuzat, o parte din profesori, că elevii se ocupă de însurătoarea burlacilor. Erau cinci: Ştefan Alexe, Ilie Georgescu, Ion Serafimceanu, Mircea Păcurariu şi Vasile Bria. Eu începusem cu Mircea Păcurariu. Ucenicul-elev dorea să-şi însoare profesorul care se apropia de treizeci de ani.
La vot, în consiliul profesoral, n-am fost eliminat, ci doar priponit, în internat un an întreg – fără nicio învoire. Ivan Ioan dorea să fiu eliminat definitiv din şcoală. Nu putea admite o astfel de comportare. Dar n-a trecut nici peste iertarea celorlalţi flăcăi neînsuraţi. Trebuia să-mi aplice personal o pedeapsă ca să mă usture multă vreme.
– Nărodule, îmi zice Mircea Păcurariu, trăgându-mi o palmă de la cot până-n vârful degetelor, de ce te-ai apucat de prostii? S-a supărat Mariana Vodă, care acum e măritată şi soţul i-a găsit scrisoarea cu însurătoarea. M-ai băgat la necaz. Se crede că eu te-am învăţat să scrii. Vezi ce prostie ai făcut?
– Să mă iertaţi, domnule profesor, n-am ştiut că s-a măritat Mariana Vodă. N-am să mai fac una ca asta.
– Ai făcut-o, deja. În casa mea să nu mai calci. Să nu te mai văd în ochii mei.
Mai târziu, după 50 de ani, întrebând pe profesoara mea, Mariana Vodă, dacă a primit scrisoarea, mi-a spus că nu-şi aduce aminte. Mai mult ca sigur, directorul şcolii avea grijă să nu plece nicio scrisoare de la poştă fără s-o cenzureze. Drumul scrisorii a fost din clasă la poştă şi apoi în buzunarul lui Alexe. Furtuna cu scrisoarea de amor era doar în curtea şcolii.
Şcoala vuia de povestea cu scrisoarea. Îmi era o mare ruşine. Nici acum nu-mi dau seama cum de am rezistat. Suportul meu, totuşi, era că n-am făcut nimic rău şi că „tomnaticii” trebuiau să se însoare.
Vin examenele de diplomă pentru doi ani de cântăreţi bisericeşti. La muzică, examina diaconul profesor Ioan Ivan. Atunci mi-am zis: gata! Voi fi picat. Presimţirea a fost adevărată. Intransigentul Ivan m-a pus să cânt Axionul Schimbării la Faţă. Ştia el că toată lumea se va încurca între oligoane şi elafroane cu chendime şi petasti.
M-a lăsat corigent în diplomă. A dorit să-mi dea o lecţie de ţinut minte. Aici nu se mai putea face nimic. Rugăminţile „neînsuraţilor” au rămas fără rezultate. Trebuia să merg la Bucureşti pentru reparaţie. Aşa am văzut Bucureştiul în luna septembrie a anului 1960, băiat de 16 ani, îndrăgostit de însurătoarea altora şi autorul scrisorilor de amor.
Tata nu m-a certat. Mama s-a crămăluit mereu, până am luat examenele la Bucureşti, iar preotul Gheorghe Savin a suferit cel mai mult, ţinând să merg neapărat la examene. El m-a dus la Piatra-Neamţ şi m-a suit personal în tren spre Bucureşti, ca să fie sigur că n-o iau în altă parte.
Doamne! când mi-aduc aminte câte inimi am mâhnit şi cât am fost sprijinit în drumurile mele prin viaţă, mă îngrijorez că n-am mulţumit nici lui Dumnezeu şi nici oamenilor că m-au ajutat cu atâta iubire!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
