În vacanţele şcolare eram obligaţi să plantăm puieţi. Era o mare bucurie să mergem prin păduri, chiar dacă eram mici, doar în prima clasă.
Eu căram apă cu cofa pentru a o pune la rădăcina noilor puieţi care aveau să devină pădure mare, aşa cum o văd acum după aproape o jumătate şi mai bine de secol.
Pădurile s-au tăiat ras, nemairămânând niciun arbore în picioare. Când am văzut cum se taie pădurile şi rămân munţii golaşi am început să plâng şi să strig a disperare. Tata m-a luat deoparte şi mi-a zis, şoptind:
– Taci! Opreşte-te! Nu mai striga. Or să spună oamenii că te-am învăţat eu să urli ca un nebun. Potoleşte-te că se va pune altă pădure şi va creşte mare. Noi nu putem face nimic.
Am auzit mai târziu de ministrul Silviculturii, Mihai Suder, mare gospodar, care a împădurit toată România, pădure care acum se taie, cum se zice, într-o nebunie.
Într-una din zile, ne-am dus în grup mare la pus de brazi în Tisa. Acolo lucram de zor, făcând gropi şi plantând viitoarea pădure. Pădurarul, care mergea cu noi, se numea Constantin Mihuţ.
Ce om minunat! Ca un brad! Mereu verde! Era de o mare delicateţe. Se îmbrăca impecabil. Bunătatea inimii întrecea orice măsură, iar zâmbetul lui te tămăduia la inimă. Mai rar văzusem până atunci un astfel de om.
La prânz, ne-am aşezat toţi la masă, în semicerc, pe un dâmb potrivit. Era o mare bucurie. Pădurarul Constantin Mihuţ s-a aşezat între noi. L-am rugat să-mi dea şi mie voie să trag cu arma de vânătoare cum au mai făcut şi ceilalţi colegi ai mei. Nu s-a lăsat rugat. Imediat s-a ridicat şi a aşezat arma în furca unui băţ mai grosuţ şi mi-a zis:
– Vezi gaura aceea din copac?
– O văd, spun eu cuprins de emoţii. Nu mai văzusem o armă de vânătoare şi nici nu mai pusesem mâna pe aşa ceva.
– Ţine strâns la umăr patul armei şi tragi cu degetul de aici, arătându-mi locul. Ai grijă că te aruncă dacă nu o ţii bine şi strâns pe umăr. Eram pe alte lumi. Am uitat tot ce mi-a spus Constantin Mihuţ.
Fără să-mi explic, atunci şi nici azi, m-am rotit cu arma spre colegii care stăteau la o depărtare de vreo zece metri. Aud strigând pe Bondrea, socrul lui Mihuţ:
– Îndreaptă arma spre fag, Ciocârlane! Aoleu! Nu ne împuşca. Eram uluit! Nu ştiam de ce strigă. Stăteam cu degetele pe cocoaşele trase asupra celor două cartuşe ce erau deja pe ţeavă. Îngerul îmi încremenise mâna.
Dintr-odată, mă simt cuprins de umeri şi, uşor-uşor, întors cu arma spre gaura fagului. Aud glasul, tremurat, al lui Constantin Mihuţ, că el era cel care m-a îndreptat cu faţa spre copac:
– Costache, apasă acum pe trăgaci! O mare bubuitură şi n-am mai ştiut nimic. Am crezut c-am fost împuşcat. Din bubuitură şi reculul armei, că n-am ţinut-o strâns la umăr cum mi s-a spus, am ajuns la câţiva metri cu picioarele în sus. N-am mai ştiut nimic. Leşinasem. Mai târziu, m-am trezit udat cu apă din cap până în picioare. Lângă mine stătea Constantin Mihuţ care plângea, zicând:
– Slavă Domnului! că a fost doar atât. Dacă se descărca arma asupra cuiva, mâine eram băgat la închisoare. Nu trebuia să dau arma unui copil.
Cu greu mi-am revenit. Nu puteam merge pe picioare. De acolo din munţi, Constantin Mihuţ m-a dus în spinare, cale lungă, până acasă. Vreo două săptămâni am bolit de spaima trasă în munţi. Cred că atunci am căpătat o hibă la inimă, hibă pe care au descoperit-o medicii după mai bine de cincizeci de ani.
Şi acum, când scriu, încerc spaimele de atunci.
Mare cumpănă!
Aşa se zice pe la noi!
Am scris pentru ca nimeni să nu se joace cu focul!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
