Fiind stareţ la Sinaia, din când în când, din munţii Bucegi coboram între apele Cernicăi. Îmi era dor de Sfântul Calinic, de slujbele care curgeau ca mirul peste stihiile lumii. Acolo erau călugării care stăteau la sfat cu veşnicia.
Insulele pline de verdeaţă şi biserici, erau comoara plină de oxigen duhovnicesc, pentru bucureştenii care veneau, în murmur de rugăciune şi meditaţie adâncă. De la Cernica am dus la Sinaia bucuria slujbelor împlinite.
Printre marii ostenitori, acolo era şi părintele Teofilact. A fost stareţ la mănăstirile din Basarabia: Curchi şi Noul Neamţ. Erau chinovii straşnice. Călugări mulţi. Industrii monahale. Slujbele curgeau ca razele soarelui în corola de crin uriaş. Totdeauna, creştinii veneau cu speranţă şi plecau cu iubire de Dumnezeu, sufletul fiind plin de credinţă ca fagurele de miere.
Când a împlinit 80 de ani, acest om de cultură, înţelepciune, cânt şi voie bună, a dorit ca, ostenindu-se cu propriile mâini, să pregătească masă de ziua lui de naştere pentru călugării din chinovia cernicană.
Toată noaptea a trebăluit, cu şorţul prins în brâu. Dorea ca totul să fie făcut cu atenţie. N-am să înşir bucatele, dar plăcintele basarabene erau de cea mai mare calitate. Unice în lume. Cine a mâncat aşa plăcinte şi colaci cât roata carului, cu un clondir de vin, nu mai uită Basarabia în vecii vecilor.
Spre ziuă toate erau gata.
Ostenit peste măsură, Teofilact a mers la chilie să se odihnească până la toaca pentru slujba de dimineaţă.
Când dă să se coboare din pat, picioarele n-au mai răspuns la comandă. Încearcă din nou. Nicio mişcare. Încearcă să se ridice uşor, simte doar că poate mişca de la buric în sus. De la buric în jos totul era înţepenit. Teofilact paralizase de-a binelea. Un hohot de plâns de se zguduiau ferestrele. Era ca un bou căzut în prăpastia nemişcării. Îşi dădea seama că acesta este începutul sfârşitului.
Osteneala peste măsură, oboseala lucrului continuu, grija de toate, l-au răpus. Nu-şi dădu seama că este prea peste puterile lui octogenare, ştiuta lipsă de măsură, pe care o încercăm fiecare, uitând vârsta pe care o aveam adunată de o viaţă întreagă.
Vă imaginaţi ce a însemnat acea cruntă lovitură pentru sufletul lui. Doar el singur n-a putut să meargă de ziua naşterii sale să fie cu fraţii lui, întru osteneală mănăstirească.
Urările de sănătate le-a primit la chilie. A fost un adevărat pelerinaj. Orice urare îi scotea un geamăt nemaiauzit. Călugării erau tare curioşi să vadă cum arată Teofilact, înţepenit în patul lui de suferinţă.
A fost o zi cumplită! Nimeni n-a mai avut bucuria ostenelilor lui Teofilact. Mă gândeam că nu-i bine să faci atâta zgomot de ziua ta de naştere. Ne înşelăm amarnic. Totu-i trecător şi vânare de vânt. Dar asta o pricepem numai după ce am orbecăit în zadar prin lumea asta.
Venind odată pe la Cernica, m-am dus să-l văd şi pe suferindul Teofilact, care nu-şi mai revenise.
S-a bucurat mult că l-am cercetat. Înainte de plecare, îl întreb, aşa într-o doară:
– Părinte Teofilact, îţi pare rău că mori? N-a răspuns imediat. Îmi părea rău că am îndrăznit să pun o astfel de întrebare. Era de-a dreptul penibil. Când credeam că totul se termină prin tăcere, aud glasul său plângăreţ.
– Nu mă tem că mor, Calinic! Unde au mers cei de la Adam şi până azi, voi merge şi eu şi este loc şi pentru tine.
Nu-mi mai făceam probleme de conştiinţă, că l-aş fi supărat cumva. Răspunsul lui a fost absolut. Nimic nu mai puteai adăuga, deşi se termina „optimist” pentru îndrăzneţul întrebător.
După patru ani de suferinţe, a trecut pragul spre cele veşnice. Patru ani de pocăinţă l-au dus la porţile Paradisului!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
