Pe vremea lui Ceaușescu, dar mai bine, pe vremea Patriarhului Iustin (1977-1986), fiind atent la circulația cărților din Fondul secret (cărți interzise pe piață) am dat peste o bibliotecă imensă a unui cărturar de marcă.
Am văzut-o în cele câteva dimensiuni: lungime, lățime și adâncime, mai ales…cărți rarisime, dar și în condiții excepționale, îmbrăcate în piele și asortate cu un mobilier prețios. Am negociat-o în întregime (cal și căruță) adică biblioteca-mobilier și cărțile. Până să vin să facem tranzacția, adică să achiziționez biblioteca pentru Mănăstirea Cernica, deja proprietarul o vânduse, zicea el, unui ofertant mai milostiv și așa am rămas cu buza umflată. Am rămas „orfan” de opera integrală a scriitorului și gânditorului Voltaire (pe numele său adevărat Francois-Marie Aronet).
Am citit o parte din opera sa întinsă: 1733 – Scrisori filosofice; 1734 – Tratat de Metafizică; 1759 – Candide sau Optimismul; 1764 – Dicționar filosofic, dar nu am mers până la capăt.
Mai târziu, mergând pe Valea Loire, am văzut mormântul lui Voltaire într-un castel somptuos, iar acum m-am gândit să-l așez în pagină, între filosofii lumii, după cum el însuși s-a așezat totdeauna, eu dorind, doar așa, o mică amintire despre un om mare, pe cât îl știe cine vrea și cine poate.
La noi, cărturarii au citit literatură universală, chiar cu program, cum eram obligați, fiind elevi la o școală teologică, în vremuri opresive ideologic.
Iar Voltaire, considerat o „țâfnă filosofică” era preferabil și îngăduit în școală. Dintre ierarhii argeșeni, episcopul Ilarion Gheorghiadis era considerat un „voltairian”, adică un iluminist care terfelea, fără cruțare, boierimea bărboasă și retrogradă. Încolo, om de treabă. Pentru cultura lui uriașă, l-am luat ca model, inclusiv „sarcasmul”, pentru care acum sufăr de picioare rupte!
Calinic Argeșeanul
