La Mănăstirea Frăsinei, stareţul Neonil, primise mai mulţi călugări şi cineva, iarăşi pârâse mai sus. Bărdaşu mă solicitase să-l însoţesc la mănăstire pentru a se face ordine.
Pe drum am vorbit despre una, despre alta, dar când am intrat în satul Muereasca, aproape de mănăstire, i-am spus:
– Domnule Bărdaşu, vă sfătuiesc să nu mergem la Frăsinei. Nu are rost să tulburăm lucrurile. S-ar putea ca Sfântul Calinic să se supere că mergeţi cu gânduri rele acolo.
Când să urcăm pe drumul în coasta ce duce la mănăstire, îl aud pe Bărdaşu.
– Opriţi maşina! Îmi vine să mor! Nu mă lăsaţi! Aoleu!
Galben ca ceara, mai bâlbâind câteva cuvinte nearticulate, a leşinat. L-am scos din maşină. L-am pus pe o pătură culcat, întins cu faţa în sus. Era ca un mort. L-am udat, de frică, turnându-i apă pe faţă, pe piept. M-am rugat lui Dumnezeu şi Sfântului Calinic. Le ceream să nu moară Bărdaşu în drum. Se putea comenta nefavorabil la adresa mea. Mă gândeam la mine, dar mă gândeam şi la el, că poate învaţă ceva din înverşunarea specifică firii sale.
Uşor-uşor, a deschis ochii. Îngăima, abia auzit:
– Prea Sfinţite, pune mâna pe frunte şi te roagă pentru mine, ca să nu mor. Nu mai mergem la mănăstire. Doamne, iartă-mă! Sfinte Calinic, nu mă lăsa!
– Păi, vezi, nu te lasă să faci rău. Te iubeşte, după cum vezi. Eram bucuros că-şi revine. Ne-am întors la Vâlcea. Mereu îmi spunea că eu am fost de vină. Că i-aş fi pus gând rău ca să moară. De atunci era mai prudent când se ducea să facă răutăţi.
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
