În materialul dinainte am folosit un titlu: „Mihai Eminescu și Calist, Patriarhul Constantinopolului”, a cărui rugăciune pentru secetă, l-a impresionat atât de mult încât, în articolul din anul 1878, din Timpul, a încercat să pună în lumină un fel de Cod al bunei purtări pentru contemporanii săi, valabil și pentru noi, cei de azi, pentru că semănăm ca cei de demult.
Și continuă să scrie din Rugăciune: „Datu-ne-ai pe noi păgânilor spre robie și spre pradă și spre junghiere și spre jefuire celor fărădelege și nici așa nu am înțeles, nici ne-am depărtat de la vicleșugurile noastre și de la fărădelegile noastre. Nici prin cele de întristare, nici prin cele rele nu ne-am înțelepțit, nici prin facerile Tale de bine și prin darurile Tale nu ne-am făcut mai buni!”
După ce ajunge la finalul Rugăciunii lui Calist, Patriarhul Constantinopolului, de sine face un fel de tălmăcire a sensului Rugăciuunii, care atinge starea de Caracter al omului: „Și astfel a fost totdeauna! În loc de a urma prescripțiunile unei morale aproape tot atât de veche ca și omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibilă nu-l urmează deloc; ci, întemeiată pe bunătatea Lui, s-așterne la pământ în nevoi mari și cerșește scăpare. Și toate formele cerșirei le-a întrebuințat față cu acea putere înaintea căreia individul se simte a fi ca o umbră fără ființă și un vis al înșelăciunii. Conștient despre nimicnicia bunurilor lumii, cunoscând că această viață cu trebuințele e deja destul de grea pentru a o mai îngreuna cu alte scopuri deșarte decât cele pe care le are din natură, omul totuși pune o deosebită valoare pe împrejurarea de a domni asupra altora, de a robi pe alții, de a-și întinde stăpânirea peste tot pământul, de s-ar putea!”
Calinic Argeșeanul
