(Mic catehism)
Trăim adesea în relații fragile și tensionate, în obiceiuri care ne apasă și în stări de neliniște care ne golesc de bucuria autentică. Toxicul din afară nu este decât oglindirea unei neconcordanțe lăuntrice. Nu suntem doar simple victime ale contextului, ci purtători ai unor răni nevindecate și perpetuate chiar și generațional, ale căror ecouri răzbat în relații, în alegeri și în reacțiile noastre cotidiene.
O parte din sinele nostru rămâne ascunsă, negată sau proiectată distorsionat asupra celor din jur. Păcatul este săvârșit cu voie și fără de voie, cu gândul, cuvântul și fapta, din slăbiciunea firii omenești căzute. Tămăduirea nu se face prin reprimare, scuzare sau evitare, ci prin asumare, mărturisire sinceră și o lucrare duhovnicească continuă, într-o viață trăită în Iisus Hristos.
Părintele Arsenie Papacioc spunea că cei mai mulți în iad sunt cei care vorbesc de rău. Aceștia se pocăiesc mult mai puțin, pentru că, în loc să-și recunoască vina, caută să-și justifice păcatul: „Păi ce, n-am dreptate? Ce, numai eu vorbesc? Păi n-am omorât pe nimeni!” Și, în felul acesta, nu se opresc, ci continuă să se învenineze.
Unii spun: „Nu moare nimeni de la o vorbă scăpată aiurea.” Dar eu cred că moare: sinele autentic, prietenia, încrederea și omenia. O vorbă rostită fără delicatețe, fără înțelepciune, poate lăsa efecte și răni adânci. Și uneori, în funcție de ecoul din sufletul celui care o aude, poate duce chiar la tragedii. Nu uitați: cei mai mulți oameni sunt grăbiți, aud pe jumătate, înțeleg un sfert, dar vorbesc dublu și chiar triplu. Este o reacție a minții agitate: captează fragmentar, interpretează superficial și răspunde în exces. De aceea, liniștea, ascultarea atentă și discernământul sunt tot mai rare și tot mai prețioase.
Filosofii antici, le spuneau ucenicilor lor: „Avem două urechi și o singură gură, ca să ascultăm de două ori mai mult decât vorbim.”
Dumnezeu iubește pe toți oamenii și trimite harul Său tuturor, fără părtinire. Harul Lui este același, necreat și dătător de viață. Însă felul în care omul trăiește acest har depinde de starea cugetării sale, de liberul său arbitru în colaborarea cu Dumnezeu, o lucrare pe care o numim sinergie. Cei care s-au curățit și s-au vindecat prin pocăință și iubire de Dumnezeu vor primi harul ca lumină, bucurie și mângâiere. Cei care au rămas în învârtoșarea păcatului vor trăi același har ca un foc mistuitor. De aceea, focul iadului nu este o creație a lui Dumnezeu, ci este lucrarea aceluiași har necreat, trăit de cei nepocăiți ca durere și arsură.
Adevărata terapie a sufletului începe cu curățirea minții (nous-ului), centrul duhovnicesc al persoanei, pentru ca omul să poată primi în sine harul necreat. Boala sufletului constă tocmai în înstrăinarea de Dumnezeu și în întunecarea acestui „ochi al inimii”, iar vindecarea înseamnă curățirea, iluminarea și îndumnezeirea prin harul lui Hristos.
Când ne este greu, trebuie să ne întrebăm cu sinceritate: Ce parte din mine întreține această suferință? De ce mă aflu aici? Ce vrea Dumnezeu să înțeleg și să transform? Vindecarea nu vine doar prin simplă introspecție, ci din întâlnirea cu Dumnezeu Cel Viu. În adâncul ființei noastre sălășluiește scânteia dumnezeiască, adică harul Său.
Ispitele și necazurile se biruiesc prin răbdare. Așa ne învață Sfântul Iosif Isihastul și Sfântul Cleopa Ilie. Însă răbdarea, în secolul vitezei, al aglomerației de tot felul și al TikTok-ului, ne este adesea furată pe nesimțite. Trăim totul repede, vrem soluții instant și rezultate fără efort. Și ce valoare dobândim? Răbdarea nu vine la comandă, se cultivă. Omul care se încredințează voii lui Dumnezeu dobândește o răbdare liniștitoare, care îi sprijină psihicul chiar și în cele mai grele neputințe. „Facă-se voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ.” Nu e vorba de „răbdări prăjite”, adică de o răbdare nervoasă și exasperată, ci de răbdarea aceea adevărată, care îți ține sufletul în pace chiar când viața te strânge.
Voia lui Dumnezeu nu este o comandă juridică impusă din exterior. Ea este ca un curent de viață care susține ființa în fiecare clipă, o călăuzește și o înnoiește, nu prin forță, ci prin iubire și libertate. Voia lui Dumnezeu nu este asemănătoare capriciilor zeilor din mitologiile antice, care, nesătui de putere, își manifestau voința jucându-se arbitrar cu destinele oamenilor.
Dumnezeu nu Se joacă cu viețile oamenilor, ci le sfințește. Nu le încurcă, ci le luminează. A-ți conforma viața cu voia Lui nu înseamnă a renunța la tine, ci a deveni cu adevărat tu însuți, în libertatea iubirii și a comuniunii. Nu suntem singuri în această lucrare. Hristos este Doctorul sufletelor și al trupurilor. Vindecarea nu înseamnă o perfecțiune fără greșeală, ci o împăcare autentică între minte și inimă, între trup și suflet, între omul căzut și omul chemat la asemănarea cu Dumnezeu.
Fericirea nu vine din lipsa suferinței, ci din prezența sensului. Iar sensul nu este o simplă idee filozofică abstractă, ci o Persoană vie: Hristos. Nu un Hristos fără Cruce, ci Hristos Cel Răstignit și Înviat. Așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Noi propovăduim pe Hristos Cel răstignit, care pentru iudei este sminteală, iar pentru neamuri nebunie; dar pentru cei chemați – puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 23-24).
Hristos nu disprețuiește nicio rană, dar așteaptă să I-o încredințăm pentru a o binecuvânta. Alege astăzi să nu mai fugi de tine. Alege să nu mai aștepți ziua ideală pentru a fi întreg. Începe cu pași mici, dar sinceri: o rugăciune rostită cu inimă smerită, o spovedanie curajoasă, o iertare oferită, o decizie de a rupe un cerc vicios.
Harul lui Dumnezeu, cerut în fiecare Sfântă Taină, ne susține: „Apără, mântuiește, miluiește și ne păzește pe noi, Dumnezeule, prin harul Tău.”
Adesea căutăm în afară ceea ce, prin natura sa, izvorăște dinlăuntru: pacea, sensul, cunoașterea de sine. Este paradoxul ființei umane: să rătăcească printre forme exterioare în timp ce sursa reală a întregirii se află în apropierea propriei conștiințe. Ceea ce ne lipsește nu este „ceva” din lume, ci accesul lucid la ceea ce deja este în noi, dar uitat, acoperit sau neasumat.
De aici se naște dorința de „mai mult” – mai mult din orice: obiecte, funcții, experiențe, relații, posesiuni. Însă stările de disconfort interior, născute din sentimentul separării, al insuficienței sau al lipsei de sens, nu pot fi niciodată compensate doar prin acumulări exterioare.
În realitate, este tocmai invers: nu situațiile exterioare generează în mod decisiv stările noastre, ci tendințele și stările noastre lăuntrice generează multe dintre situațiile pe care le trăim. Realitatea exterioară este adesea un ecou fidel al conținutului nostru interior. Ființa umană proiectează în jurul ei propria neliniște sau pace, iar lumea răspunde în consecință.
Penumbra nu e o absență a luminii, ci o dovadă a apropierii ei. Acolo unde există umbră, există și o sursă de lumină care încă n-a fost pe deplin întâlnită. La fel, suferința, neliniștea și neîmplinirea indică o chemare spre plenitudine, nu o condamnare irevocabilă.
În umbra care te înspăimântă se află o lecție, un adevăr și o chemare la viață. Când recunoști că nu ești întreg fără Dumnezeu, începi cu adevărat să te întregești. Când nu te mai ascunzi, începi să fii tu însuți. Când îți deschizi inima, începi să trăiești. Și atunci, cu pace și cu nădejde, vei înțelege cuvintele Mântuitorului: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru” (Luca 17, 21).
Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție!
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le plinești; Vistieria bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.
Această rugăciune rostită la începutul fiecărei slujbe și a fiecărei nevoințe duhovnicești ne arată lucrarea tainică, dar esențială, a Duhului Sfânt în viața noastră și în întreaga creație. Când spunem „pretutindenea ești”, mărturisim că Duhul Sfânt este prezent în mod nevăzut și necuprins, în toate locurile și în toate timpurile. El nu este limitat de spațiu sau materie, ci este Atotprezent
Iar când spunem „și toate le plinești”, înțelegem că El le umple pe toate cu viață, cu lumină, cu energie dumnezeiască. El pătrunde în toate, dă existență tuturor, și desăvârșește toate. Nu doar că a fost de față la creație, ci El este Cel care, clipă de clipă, le ține pe toate în ființă.
Atunci când chemăm Duhul Sfânt să vină și să Se sălășluiască întru noi, nu Îl chemăm ca pe un străin, ci ca pe Acela care deja ne cunoaște în profunzime, care este în toate și le plinește pe toate.
„Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi? Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (l Corinteni 6, 19, 20).
✒️ Protos. Psih. Vintilă Rafael Paraclisul Universitar „Întâmpinarea Domnului” – Rectorat, Pitești
📣 Proiect cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Calinic Argeșeanul, prin Sectorul Cultural și Comunicații Media și Sectorul Învățământ și Activități cu Tineretul – ARHIEPISCOPIA ARGEȘULUI ȘI MUSCELULUI
