Mă bucuram întotdeauna când eram trimis în Munţii Argeşului şi Muscelului, începând cu anul 1974, de când am fost transferat de la Căldăruşanii lui Matei Basarab, la Cernica vornicului Ştirbei, mâna dreaptă a lui Mihai Viteazul.
Părintele Nicodim Bujor ne spunea că, în urma săpăturilor arheologice făcute de Cantacuzino peste apele Cernicăi, s-a descoperit un trup de doi metri fără cap. Osemintele au fost duse la Institutul de Antropologie de la Iaşi, pentru a se face analizele şi pentru a se afla vârsta şi perioada când a trăit. Se presupune că acel trup fără cap ar fi al lui Mihai Viteazul.
Credem că, într-o zi, moaştele Sfântului Mihai Viteazul se vor întâlni – cap şi trup – şi vom vedea pe acel domnitor al sfintei Uniri Româneşti, având peste 2,30 metri.
Vi-l imaginaţi, desigur, călare pe cal şi cu un buzdugan de vreo doi metri, ridicat spre vrăjmaşii ţării!
Ce spaime-i apucau pe toţi!
Spuneam că mă bucuram când o luam spre munţi, la schituri, trecând prin vatra Târgoviştei. Îmi aduc aminte că, odată am mers la Schitul Cetăţuia Negru Vodă din Muscel, cu însuşi Nifon Bărbieru, stareţul Cernicăi. Acolo era stareţ fratele său, Dorotei Bărbieru. Era un călugăr sfielnic.
Se vedea pe faţa lui curăţia unui înger în trup. Deja îmbătrânise şi era bolnav. Se dorea coborârea lui de acolo şi aşezarea la Mănăstirea Pasărea, în casa maicii Doroteia Bărbieru, sora sa de sânge, care stăruia de altfel să vină cât mai repede.
Mergând spre Sihăstria Cetăţuii Negru Vodă, maşina a avut pene la toate roţile. Am rămas cu maşina pe dric. N-am înţeles ce a vrut să însemne povestea care ne-a tulburat peste măsură.
– Cred că Maica Domnului s-a supărat pe noi! Mă gândeam să-l iau pe taica Dorotei, dar şi icoana făcătoare de minuni a Născătoarei de Dumnezeu. Iată ne pedepseşte gândul nostru, zice plin de năduf, răbdătorul stareţ cernican, Nifon Bărbieru.
Cu toate acestea ne-am continuat drumul cu o maşină de împrumut. Am ajuns sus la chinovie. Taica Dorotei era tare mâhnit. Nu voia să părăsească munţii şi chilioara lui de vrăbiuţă sihastră.
S-a făcut inventarul. Şi-au luat bagajele într-o bocceluţă, iar Icoana cu Maica Domnului, cea făcătoare de minuni, mergea înaintea convoiului cernican.
Pe drumul plin de gropi şi de noroaie, dintr-odată, maşina, alunecând pe mâzgă, a derapat şi ne-am trezit într-un lan de porumb. Botul maşinii arăta direcţia întoarsă la Cetăţuia. Nici icoana, dar nici taica Dorotei nu voiau să se înstrăineze de sihăstria lui Negru Vodă.
Cu mare greutate am scos ARO din lanul de porumb, împingând la maşină prin noroi până la genunchi. Niciodată, până atunci, n-am fost atât de plin de supărare. Din cap până-n picioare eram stropiţi, iar prin gură ne-a intrat lut amestecat cu apă. Aşa ne trebuia.
– Calinic, ne-a bătut Dumnezeu, zice Nifon aproape plângând, cocoţat pe malul şanţului, cu barba năclăită, scoţându-şi din gură noroiul prin scuipături şi râgâieli zgomotoase.
– Bătut! Bătut! zic eu, aproape cuprins de frică. Să mergem înapoi cu taica Dorotei şi cu Icoana făcătoare de minuni. N-aţi văzut ce nenorocire am avut pe capul nostru de când am pornit de la Cernica spre Cetăţuia Negru Vodă?
– Orice s-ar întâmpla Calinic, eu nu mă întorc la Cetăţuia. Taica Dorotei este bolnav. Nu-l pot lăsa acolo să moară fără îngrijire. Pulsul este de 200 bătăi pe minut, ca la vrabie.
– Cred că Maica Domnului, îi spun, nu este de acord, ca icoana să fie mutată în altă parte.
– Îi spun Maicii Domnului să ne ajute să ajungem la Pasărea cu taica şi cu Icoana la Cernica. O voi duce cât de grabă înapoi la Cetăţuia, promitea speriat bietul Nifon Bărbieru.
Toată povestea s-a încheiat cu bine. Taica a ajuns la Pasărea. Maica Doroteia era numai bucurie cu uceniţele. După câte-mi amintesc, Icoana cu Maica Domnului nu l-a părăsit pe Taica Dorotei. Au rămas la loc de cinste: Icoană şi sihastru.
Când mai mergeam la Pasărea, micuţul Dorotei era bucuros şi, arătând spre Icoană, se închina cu adâncă evlavie.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
