După terminarea lucrărilor Sfântului Sinod din 3-4 ianuarie 1990, s-a întocmit un Comunicat de Presă, pentru a se da de știre lumii despre hotărârile sinodale, după evenimentele din decembrie 1989, fără să știm, că în zilele ce vor urma, multe nenorociri aveau să se dezlănțuiască asupra României.
După ce s-au aprobat toate propunerile Sfântului Sinod, din ziua de 3 ianuarie 1990, Antonie Mitropolitul, care cu o ureche nu auzea din naștere, iar cu alta, nu auzea decât pe jumătate, cu tonul său baritonal, a zis, adresându-se Patriarhului Teoctist:
”Ați rostit cuvântul vinovăție. Fiecare dintre noi să-l rostim. Am trăit sub imperiul cenzurii. Nici noi, între noi, nu aveam încredere! S-a inoculat un sentiment de frică ce ne-a umilit pe toți. Un cuvânt de pocăință în fața lui Dumnezeu. Lipsa de curaj pentru a apăra, ce se mai putea apăra. Ne-am strecurat printre multe îngrădiri și sub cenzură umilitoare. Încorsetare permanentă. Ce-i de făcut? Să facem ceea ce este de făcut: viață spirituală creștină, cu umilință, să înțelegem ce este Autocefalia și Autonomia Bisericii. Minciuna a fost numită Adevăr. Să ne rugăm împreună lui Dumnezeu, că toți am fost sub acest blestem. Să avem încredere în Dumnezeu. Cum Dumnezeu a făcut, din David, un drept și noi putem să lucrăm într-o Biserică nouă, într-o Țară nouă.
Frumoasă inițiativă de a convoca ședința Sfântului Sinod. Vă mulțumim din inimă! Așteptăm cu încredere Hotărârile Sfântului Sinod!”
După ședința din 4 ianuarie 1990, în care ierarhii au cerut lămuriri în anumite probleme, neîndestulător înțelese, Patriarhul Teoctist, din nou a ținut un cuvânt înainte de despărțire. Redau textul pe care l-am notat, în fuga condeiului, unic în felul lui!
”E foarte greu să zicem că am făcut ceva, scotocind lăuntrul nostru pentru a reașeza Biserica în locul cuvenit nouă. Cât de greu a fost în avalanșa de probleme: străini, zvonuri de tot felul, stare apăsătoare în care mă găsesc eu și unii dintre noi: preamărirea idolatriei, prezentarea neadevărată a unor lucruri.
Căința noastră, pe mine mă stăpânește. Mai ales telegramele impuse, greșelile săvârșite, gravă situație. Noi ne-am străduit să dăm un profil mai corespunzător pentru activitatea de viitor. Conținut valoros. Prezența la Sinod mi-a dat curaj, și grumajii plini de povară, pot fi ajutați. Dumnezeu mi-a dat rezistență, chiar dacă am dat telegrame făcute de alții – când puneam semnătura, mă gândeam la greșeală, dar mă gândeam, în același timp, ca să salvez ce se mai putea salva.
Dreptul Judecător ne va judeca și după cele făcute în anii dictaturii, pentru binele Bisericii, cu foarte mari sacrificii.
Valurile de credincioși, care ne-au primit cu bucurie la toate slujbele, ne-au arătat sobrietatea poporului, ne-au ușurat și ajutat în lucrările noastre de zidire sufletească. Au răsărit nenumărate cete de mucenici, preoți, călugări, arhierei, monahii, credincioși. Suntem bucuroși și să ne bucurăm că poporul nostru este fericit. Să ne bucurăm cu el. Biserica noastră va avea mult de lucru. E liberă! Va avea posibilități de mare dezvoltare. Dăm mărturie că vom ajuta la împlinirea darurilor lui Dumnezeu. Stau îngrijorat că preoții nu vor putea răspunde cu deplină răbdare, înțelegere și înțelepciune, la marea lucrare nouă din țară.
Să apelăm, ca Apostolii Domnului, la Mântuitorul ca să însenineze viața Bisericii și a poporului. Să păstrăm duhul dragostei în legătura păcii. Sinodalitatea să fie o pârghie puternică pentru a putea străbate în timp. Comuniunea între noi să fie mereu – suntem egali în fața credincioșilor. Umărul fratelui să-l simțim în toate lucrările viitoare.
Cu aceste gânduri închei prima ședință istorică. Recunoștința noastră veșnică eroilor, poporului nostru, credincioșilor și preoțimii noastre, care așteaptă de la noi, lucrarea vie a Bunului Dumnezeu. Să avem ajutorul și puterea lui Dumnezeu cu noi!
Să pășim cu curaj pentru a sluji Biserica, poporul, tinerii, omenirea, pe calea păcii și reconcilierii.
Așa să ne ajute Dumnezeu!”
Rostirea acestor cuvinte ale Patriarhului Teoctist, cu adânc simțământ de căință publică și speranță dinamică, a produs asupra Ierarhilor din Sinod o mare bucurie și bună încurajare. Eram fascinat de acest Moș Patriarhal, care la vârsta lui stătea pe meterezele sociale și religioase care se schimbau, de la o zi la alta.
Până să răsuflăm câteva clipe de pauză, Mitropolitul Antonie, năvalnic, ca de obicei, se face, cu voia lui, purtătorul de cuvânt al sinodalilor care s-au refugiat într-o stare de expectativă.
Iată textul, așa cum l-am semănat pe ultima față a dosarului cu Ordinea de zi.
”Preafericirea Voastră, ați rostit cuvinte sincere de data aceasta! Prima sesiune liberă a Sinodului Bisericii libere. Această ședință s-a desfășurat în atmosferă constructivă. Fiecare dintre noi și-a depășit anumite stări sufletești pentru a contribui la așezarea noii vieți: sentimentul de rușine că n-am făcut opoziție. Avem conștiința, că orice s-ar întâmpla cu noi, vom păstra fruntea sus. În condiții de amenințare, suspiciune, teroare, noi am făcut tot ce s-a putut face pentru a se desfășura viața creștină. Pentru aceasta, credincioșii ne întâmpină cu încredere! Singura formă de opoziție ideologică: Propovăduirea credinței în Dumnezeu! În astfel de condiții ne-am menționat, fiind umiliți: convorbiri, texte, situații dificile. Să apăr dreptul de a construi o mănăstire, biserici, tipărire de cărți, calendare. Epoca e revoluționară și nu are timp să asculte justificări. Să dea Dumnezeu să le asculte și timpul. Să le dăm credincioșilor ce nu le-am putut da. Am fost mutilați în cultură, armată, artă. Avem posibilitatea de a deveni oameni, pentru refacerea conștiințelor, morală, redarea încrederii oamenilor în Biserică, speranța în Biserică și Dumnezeu, chiar dacă mai ținem capetele plecate.
Mulțumim Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist pentru convocare, în a lua măsuri de primă urgență și de a pune pe drumul cel bun Biserica. Să fim solidari toți, ca unul!”
Din cuprinsul cuvântului se desprinde optimismul mitropolitului Antonie, care a venit la Sinod foarte abătut și pleoștit, stând cu spaimele încasate la Sibiu, când i s-a cerut plecarea din scaunul chiriarhal al Ardealului. E drept, ca și multora dintre noi. Era vremea prefacerilor, dar cu alți oameni! Care?!?
După astfel de cuvântări încurajatoare, sinodalii au început să aibă o altă mimică a fețelor, crispate și îngrozite de întâmplările fiecăruia dintre noi. La îndemnul Mitropolitului Antonie: ”Să fim solidari toți, ca unul”, ca din senin, s-au auzit ropote de aplauze, spre surprinderea tuturor. Se trezeau oamenii la realitatea libertății de a ne potrivi pașii într-un alt ritm. Nu era deloc ușor. Schimbarea mentalităților cerea un efort rapid de abordare. Pasul arhieresc se cerea aliniat noilor condiții.”Obișnuitul” eclesiastic trebuia să se mlădieze noilor stări democratice, care, până la urmă, nu se știau cum ar da mai bine, ca să nu se întărâte lumea mai rău, ca pe vremea lui Ceaușescu.
Pe ici-colea, se auzea gluma umoriștilor români:
– La vremuri noi, oameni noi!
– La vremuri noi, tot noi!
Știau ei ceva! Și chiar esențial!
Așadar, plugul și grapa pe noi!
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul IV, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2015.
