Mi-au rămas în minte multe întâmplări, care mai de care mai nostime, din perioada celor cinci ani cât am stat în frumosul Maramureş, care mi-a umplut inima de negrăite bucurii.
De pildă, la Borcut, am păţit o poznă, ca la Cufoaia, aruncat din căruţă în groapa cu mocirlă şi la Inău cu capul şi hainele pline de gulaşul din carne de oaie cu seul de un deget.
Când predicam înfocat despre existenţa lui Dumnezeu, am mutat puţin lumânarea de pe iconostasul mic, mai spre interior ca să nu o dau jos cu mâinile, pe care le învârteam prin aer. Deodată se aprinde o coroană de hârtie îmbibată cu ceară. Flăcările ivite cu repeziciune, le-am stins cu mâinile. Ceara fierbinte s-a prins de palme şi degete. Arsura m-a dus repede în Altar. Mi-am băgat mâinile în oala cu apă. Creştinii din biserică au început, unora să le pară rău, iar alţii râdeau de-a binelea. Şi mie îmi venea să râd, aducându-mi aminte de cele păţite, doar cu o săptămână înainte la Cufoaia şi Inău.
Mi-am continuat predica, dar cu mai puţină înfocare şi doream să împărtăşesc cunoştinţele proaspete ca mierea de albine. Când cuvântam, atenţia mi-a fost atrasă de un consilier parohial, numit de săteni Socăciţa, pentru că făcea bucatele la nunţi şi înmormântări. La sfârşitul slujbei, mă apropii de dânsul şi-l întreb dacă i-a plăcut predica. Stând picior peste picior, rezemat de strană, ca şi-n crâşmă, sloboade înţelepciunea sa năucitoare:
– Domnule Părinte, predica a fost frumoasă. Dar eu te sfătuiesc, să nu te mai amesteci în găzduşagul lui Dumnezeu, că nu te prea pricepi.
Vorbele lui au fost ca o măciucă în cap. Nu mai auzisem aşa ceva, dar nici felul în care au fost spuse. De atunci, am fost atent la cele grăite.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
