Să ne hărnicim a citi mai departe din opera lui Marc Aureliu, Către mine însumi!
„De vreme ce toți avem parte de inteligență, ne este comună tuturor Rațiunea, în virtutea căreia suntem ființe raționale; dacă așa este, atunci avem parte toți și de glasul care ne prescrie ce trebuie și ce nu trebuie să facem; dacă așa este, apoi toți avem și o lege obștească; dacă așa este, apoi toți avem cetățenie laolaltă și conviețuim sub aceeași cârmuire.
Atunci lumea nu este oarecum decât orașul nostru; căci pe care alt Stat al tuturor l-ar putea numi cineva, în care întregul gen uman să aibă aceleași legi? Tocmai de aceea de la Statul acela al tuturor oamenilor ne vine nouă judecata, rațiunea și puterea legislativă, sau de unde dintr-alt loc? Căci precum elementul pământesc din mine s-a desfăcut în anumite părți ale pământului, înainte de a se încorpora în mine, și umezeala dintr-o altă materie, și răsufletul, pe care-l respir, și caldul și principiul de foc, fiecare provin din anumite izvoare proprii, căci din nimic, nu se creează nimic, și iarăși din ceva nu devine nimic, tot astfel și puterea și cugetul, natural că izvorăște de undeva!” (Către mine însumi IV, 4)
„Trebuie să fii totdeauna gata la două atitudini: întâi, să faci numai ceea ce regeasca legiuitoare, care este rațiunea, îți insuflă pentru binele oamenilor, și al doilea, să-ți schimbi părerea ta, anume de îndată ce cineva te determină la pasul acesta, prin faptul că-ți corectează această părere. Această schimbare de părere însă trebuie să pornească totdeauna numai de la convingerea, că ea este justă, sau de folos obștesc sau ceva asemenea, nicidecum însă din motivul, că ne așteptăm de la ea la plăceri sau la glorie” (Către mine însumi IV, 12).
„Mărginește activitatea ta la puține lucruri, zice Democrit, dacă vrei să fii cu sufletul liniștit. Poate că ar fi mai bine să zicem: Fă ceea ce este necesar și ceea ce poruncește rațiunea unei ființe menite din natură pentru viața socială, și astfel precum ea poruncește această atitudine ne procură nu numai mulțumirea datorită faptelor drepte ci și a ceea ce rezultă dintr-o activitate mărginită. Într-adevăr, dacă am da deoparte ce nu este necesar din vorbele și faptele noastre, am avea mai mult timp liber și mai puțină neliniște. Așadar, întreabă-te la toată lucrarea: nu cumva asta face parte din lucrările netrebuincioase? Însă nu numai faptele căci acestea din urmă sunt pricina faptelor de prisos!” (Către mine însumi, IV, 24).
Calinic Argeșeanul
