La aproape un secol de la Alexandru Ioan Cuza, cu secularizarea sa, un alt dezastru, Decretul 410/1959, avea să se aştearnă, ca o umbră întunecată, pustiul care a distrus continuitatea în viaţa monahală.
În acest context, cei câţiva călugări de la Căldăruşani, încercau să reziste unor noi neînţelesuri, adică să rămână mănăstirea cu un preot slujitor şi un paznic cu puşca, după gândirea lui Veniamin, care, şi el săracul, nu înţelegea mai nimic din miezul monahismului românesc, care se zbătea între viaţă şi moarte, cum nu înţeleg, unii, nici astăzi, din păcate.
În Ardeal, unde am fost preot şapte ani, am dus o altă viaţă în pastoraţia mireană. De la monahismul moldovean, pe care l-am cunoscut, la cel muntean – vorbesc doar de Căldăruşani – pe care acum îl descopeream, era o mare diferenţă.
Grija mea cea mare era cum să duc o viaţă monahală după orânduiala cea veche şi dulce duhovnicească, şi să am grijă să scap de capcana ce mi se pregătea de cel care trebuia să ne fie ca un părinte.
Văzând batjocura sistematică, făcută doar de un singur om, secondat de umbra lui, şi că personalul scădea mereu ca număr şi calitate, m-am gândit să ne unim să-l putem înlătura pe bietul stareţ, scrintit la cap de-a binelea, şi deci, de cele mai multe ori inconştient de măsurile pe care le lua în obşte, fără să întrebe pe nimeni.
Ca să nu fiu singur, am convenit cu ecleziarhul mănăstirii, Gavriil Stoica şi Haralambie Morărescu, iconomul cel harnic şi limpede la gândire şi vorbă dulce moldovenească, să facem o scrisoare către Patriarhul Justinian. Ne-am apucat de lucru. Am scris pe scurt exact ce se întâmpla la Mănăstirea Căldăruşani, sub conducerea lui Veniamin Nicolae. Am semnat scrisoarea toţi trei şi am dus-o la Cabinetul Patriarhului.
Riscam, ca şi-n Transilvania, pedepse pe drept sau pe nedrept. Încă una nu mai conta. Trebuia izbăvită mănăstirea de un om care nu avea nimic, sau aproape nimic, cu viaţa monahală. Aşa judecam atunci şi speram să ducem la capăt cele ce am gândit pentru binele mănăstirii.
Drept să spun, atunci şi mult mai târziu, mi-a părut tare rău că am făcut plângere la Patriarhie. Nu ştiam cum o să iasă. Dar despre noi, sigur, se va spune că suntem nişte jălbari, nemulţumiţi cu regimul monahal impus şi că victima va câştiga teren, ca oricând în lumea aceasta. Trebuia să ţină cineva şi cu cel încolţit pe drept sau pe nedrept. Ceea ce s-a şi întâmplat, de altfel.
După primirea documentului, Niţişor Cazacu, secretarul de la Cabinetul Patriarhal, om de o cinste ireproşabilă şi preot demn, m-a chemat în audienţă la Patriarhul Justinian, care m-a primit imediat.
– Dacă se confirmă cele scrise, zice Patriarhul Justinian, stând în picioare, va fi dat afară imediat. Şi cu palma trece pe deasupra biroului sculptat şi cu un cristal valoros acoperit integral.
– Totul este drept. Se poate dovedi la faţa locului şi cu transferurile pe care le-a aprobat Preafericirea Voastră. O adevărată dislocare de personal. Dacă aşa vă este voia, nu mai spunem nimic.
Mâna a început să-i tremure. Voiam să nu-l supăr cu niciun preţ. Era prea de treabă. Prea sincer şi hotărât.
– Veniamin are o figură lombrosiană, de delincvent, de infractor înnăscut! Faţa îl arată cine este. Voi scăpa Căldăruşanii de el, adaugă Patriarhul Justinian spre bucuria mea.
– El nu se lasă! S-a reabilitat de condamnările la puşcărie. Nu-l veţi putea da afară, ba îl veţi şi promova, îi spun eu dintr-o suflare.
– Mergi la mănăstire şi voi trimite o anchetă. După rezultatul găsit se vor lua şi măsurile ce se impun.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
