Când am scris despre „isprăvile” unora şi ale altora de prin Cernica, aşezată ca nufărul între apele limpezi şi blânde în care se oglindeşte chinovia Sfântului Calinic, tot mă osândeam în minte să nu uit o imagine de-a dreptul superbă.
A mai trecut o vreme. Tot umblând prin albumele cu fotografii, am găsit mult preţuita imagine, unică în felul ei: Sora Maria, ca desprinsă din legende şi măgăruşul pe nume Vlaicu, înhămat la căruţa simplă, de la ţară, ca de pe vremea lui Burebista.
Tot timpul, de când am cunoscut Cernica şi pe Sora Maria, care îngrijea cu sfinţenie de gospodăria întinsă a mănăstirii, mi-a rămas cea mai frumoasă imagine pe care a surprins-o un fotograf cu îndemânări artistice, cu adevărat de admirat.
În obştea Mănăstirii Cernica, Sora Maria şi Vlaicu, cel cu patru picioare, erau la mare cinste. Mă simţeam bucuros când dădeam bineţe Sorei Maria şi mângâiam patrupedul binecuvântat. Dacă toţi ceilalţi ostenitori ai chinoviei cernicane, mai erau luaţi în pleasnă din când în când, singurii, despre care se vorbea cu admiraţie, erau blajinul Vlaicu şi Sora Maria, pe care am asemuit-o cu Dochia din poveste.
Fiecare avea o lucrare anumită. Lui Vlaicu îi revenea o lucrare zilnică, bine stabilită. Căra fânul de curând cosit, dovlecii, cartofii şi fasolea, porumbul, zarzavatul, lemnele, butoaiele cu apă, mâncarea la vaci, oi şi la toate galiţele.
Toate aceste lucrări erau săvârşite în curtea mănăstirii. Numai că aceasta nu era totul. Sora Maria pleca cu Vlaicu, trăgând la căruţa plină cu bidoanele de lapte, muls de la câteva zeci de vaci. Locaţia colectoare era în satul Cernica, la câţiva kilometri de mănăstire.
A fost îndeajuns ca Vlaicu să se obişnuiască la acest drum, cărând povara cu mare grijă. Sora Maria a văzut că Vlaicu este harnic şi foarte priceput. Într-o zi s-a hotărât să încarce căruţa cu bidoanele pline cu lapte şi l-a îndemnat pe Vlaicu:
– Acum, du-te singur cu laptele la Cernica şi să vii sănătos acasă, auzi? Vlaicu s-a uitat la Sora Maria, a înţeles porunca şi a pornit cu pas calm şi lin spre locul deja ştiut.
După ce i s-au descărcat bidoanele, au fost golite şi au fost puse din nou în căruţă, lăptăreasa l-a îndemnat pe Vlaicu să se întoarcă la mănăstire.
Prima zi a fost cu mari emoţii. A trecut o vreme şi Vlaicu nu mai venea. Sora Maria s-a dus spre Cernica să vadă unde s-a oprit Vlaicu. Pe la jumătatea drumului, văzând iarbă pe malul şanţului, Vlaicu a coborât cu căruţă cu tot ca să se înfrupte din bunătatea ieşită în cale.
L-a ajutat Sora Maria pe Vlaicu să iasă cu căruţa din şanţ, mergând alături şi îndemnându-l cu glas molcom la drum. De atunci n-a mai rămas pe drumuri. Venea întins acasă să-şi ia porţia de zahăr, care-l aştepta la locul ştiut dinainte.
Pe drum se întâlnea cu mulţi copii care mergeau la şcoală.
– Uite mă! Ăsta-i măgarul Mănăstirii Cernica! El cară laptele iar călugării dorm.
– Nu dorm, mă boule! Îi strigă un zburdalnic guraliv. Ei se roagă să vină acasă, frumuşelul de măgar. Tu nu vezi cum merge?
Am văzut, într-o zi, cum pe tot latul drumului, copiii însoţeau cu alai pe Vlaicu, bucurându-se şi mângâindu-l pe spate, iar unii împingeau la căruţă, mai ales că o parte din ei tăbărâse în căruţă. Atâta frumuseţe nu mai văzusem în viaţa mea. Acum, cred nestrămutat că Sora Maria duce flori în Rai cu căruţa trasă de Vlaicu cel blând şi frumos.
Mai uitaţi-vă, vă rog, încă o dată la imaginea unică!
Sunt frumuseţi venite din Paradis!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
