Fostul Schit Brădetu, astăzi biserică de mir, e află situat pe drumul național Curtea de Argeș – Câmpulung, în satul Brăduleț din comuna Brăduleț, jud. Argeș.
Schitul Brădetu este una dintre mănăstirile cele mai vechi din Arhiepiscopia Argeșului și Muscelului și nu numai, ci chiar dintre cele mai vechi din țară. Fondarea Schitului Înălțarea Domnului, numit Brădetu este plasată de istoricii, arhitecții, restauratorii și arheologii care s‐au ocupat de schit, în epoca domniei marelui Voievod Mircea cel Bătrân, deci la sfârșitul secolului al XIV‐lea – începutul secolului al XV‐lea, alături de Cozia, Vodița, Tismana și Prislop, mănăstirile‐surori nicodimiene.
La Mănăstirea Antim din București, în depozitul Bibliotecii Sfântului Sinod se păstrează Pomelnicul ctitoricesc1 al Schitului Brădetu, de la 1645, de forma unui triptic de lemn pictat. În acesta sunt înscrise numele călugărilor, ale voievozilor‐ ctitori din Dinastia Basarabilor într‐o succesiune atent aleasă, începând de la Basarab I și încheind cel mai probabil cu Constantin Cârnu – restauratorul Schitului Brădetu, alături de nobilele soții de voievozi și alți donatori din epocă.
Pe lângă acest obiect de patrimoniu de o importanță istorică și bisericească deosebită, Schitul Înălțarea Domnului a dobândit de‐a lungul veacurilor multe hrisoave domnești dintre care unele încă ne stau mărturie. Acestea descriu domeniul mănăstiresc și privilegiile primite, ne fac cunoscute numele unor stareți, descriu relațiile cu comunitățile din jur și cu domnitorii și fac mențiune de starea materială a mănăstirii.
Între aceste hrisoave, unul este deosebit de valoros prin mențiunea pe care o face referitor la primii ctitori, acesta a fost redactat la Târgoviște de cancelaria domnească a lui Radu Şerban Voievod în 14 aprilie 1609. Originalul slavon a fost tradus în limba română încă de la anul 1749. Acest hrisov este de maximă importanță pentru Schitul Brădetu, fiind atât actul de reafirmare a proprietăților avute, cât mai ales un argument al vechimii sale. Plin de evlavie, Şerban Voievod numește Brădetu: “Sfânta și dumnezeiasca Mănăstire”, reconfirmând ca “ocină și dedină (moștenire din generație în generație) a Sfintei Mănăstiri” satele: “Groșii toți”, “a treia parte din Brătianii de Sus”, parte din ‘’Brătianii de Jos”, din Nucșoara ce „le‐au închinat Dănilă și Stănciuca să fie de întărire Sfintei Mănăstiri iar lor și părinților lor veșnică pomenire, pentru că s’au scris toate numele lor în sfântul pomelnic la sfânta mănăstire”.
Însă cel mai important lucru afirmat în acest hrisov este “că a avut Sfânta Mănăstire și cărțile bătrânilor domni de mai înainte de această vreme și cartea răposatului Radu Voievod dar s‐au pierdut”
Într‐un studiu recent se menționeaza că Radu Voievod cel Bătrân ‐ în slavonă Staru – poate fi identificat cu Radu Negru Voievod, tatăl lui Mircea cel Mare. Şerban Voievod afirmă, deci, vechimea Schitului de pe Vâlsan ca fiind de veac XIV a doua jumătate.
Pe lângă aceste documente scrise ne mai stă la dispoziție și un pomelnic ctitoricesc de la metocul Schitului Brădetu, cu hramul Sfântul Nicolae, din satul Costești, comuna Vâlsănești. Este vorba de un pomelnic redactat în anul 1804 la rezidirea bisericii Sfântul Nicolae din Costești, unde era moșie veche a Brădetului4 și unde se înființase la o dată necunoscută o obște de maici5. Acest pomelnic este valoros atât prin păstrarea numelor maicilor (schimonahiile Anisia și Sofia, monahiile Magdalina, Eufrosina, Rucsandra, Marina, Elisaveta și Martha), cât și a unor călugări din obștea Schitului Brădetu, între care Sava monahul – ctitor la Costești și mai ales starețul Partenie, despre existența căruia mai aflăm și din Catagrafia din 18246 descris ca ctitor, sub numele Partenie egumenul Brădețeanul. S‐a crezut că Schitul Brădetu a avut ca ultim stareț pe ieroschimonahul Ghenadie care a fost pictat în tabloul votiv împreună cu Mircea Voievod, Mara Doamna și starețul Marii Mănăstiri a Argeșului, de care ținea schitul încă din 4 ianuarie 16347.
Mai departe, în secolul al XIX‐lea, în urma catagrafiilor bisericești s‐au evidențiat încă o dată prezențele monahale la Brădetu și metocul lui, Costești, între care Brădetu se bucură de mențiunea nominală a ultimilor călugări schiteni: Metodie, Rafail, Bogoslov și Onisim; iar despre Costești că 15 maici deservesc metocul, având locuință aparte8. Această epocă încheie o primă etapă a celor două ctitorii, căci obștile se vor stinge încetul cu încetul iar slujitori în bisericile mănăstirești vor fi clerici de mir hirotoniți pentru comunitățile rurale.
Schitul Brădetu a fost, deci, o mănăstire domnească mică, ctitorie voievodală aflată sub directa atenție a voievozilor Ţării Românești, ca și alte multe așezăminte călugărești, pe modelul protectoratului bizantin și atonit, mănăstire care s‐a organizat în jurul Bisericii Înălțarea Domnului – monument istoric și de arhitectură bisericească medievală specific spațiului valah și sârbesc, edificiu sacru cu o structură arhaică și robustă ce nu a capitulat nici după 6 secole de la zidire. Se crede că în jurul bisericii au existat construcții cu o rezistență nu tocmai bună, ci, așa cum este propriu satului argeșean, case mănăstirești din bușteni de brad tencuite cu un amestec de nisip, lut și var.
Pisania din pronaos precizează: „†Această sf(în)tă mă(năsti)re Brădet, ce s(ă) prăznuește Înălțare(a) lui H(ristos), este făcută de Io Mircea voevod (Mircea Ciobanul, fiul lui Radu cel Mare), l(ea)t 1546; și au rămas nezugrăvit(ă) pîn(ă) acum, l(ea)t 1761. Iar acum, aducând Dumnizeu, pe Nichifor ar(hi)ma(n)drit, igumen la s(fân)ta mă(năs)t(i)re Argeș și pe du(mnealui) igumen aici la Brădet, pe Ghenadie, l‐au îndemnat de au zugrăvit această s(fân)tă mă(năsti)re, cu to(a)tă cheltuiala s(fin)ți(i) sale, în zile(le) d(omnu)lui n(os)tru, Io Costa(n)din Nicol(ae) voevod”.
Pe fațada vestică a edificiului și în partea de sus a nișei în care este zugrăvită icoana de hram, sunt însemnate numele „sfinții sale părintelui igumenului Ghenadie de la sfânta mănăstire Brădet; leat 7264 (1755‐1756) și ale lui „Mihaiu zugrav, leat 7264”. La 2 august 7269 (1761), zugravii târgovișteni „… Mihai i Radu i Iordache” sunt trecuți în pomelnicul de la proscomidie, fiind meșterii care au refăcut pictura bisericii, pe cheltuiala arhimandritului Nichifor și a lui Ghenadie, egumeni ai Mănăstirii Curtea de Argeș.
O însemnare de pe glaful ușii diaconești, datată 1800‐ 1810, consemnează numele lui „[Pan]teleimon zug[raf] ot Argeș”, autorul picturii. La sfârșitul secolului al XVIII‐lea, „înmulțindu‐se așezările omenești, călugării au plecat și biserica a rămas pentru slujba obștească a credincioșilor”. Refaceri ale vechiului monument s‐au efectuat și între anii 1926‐1929 și 1964‐1967, prin Direcția Monumentelor Istorice, cu osteneala preotului Victor Popescu. Se are în vedere o nouă restaurare, pe care Arhiepiscopul Calinic o râvnește pentru biserica schitului de demult de la Brădet.
În pronaosul bisericii vechi sunt înmormântați trei stareți ai schitului: ieroschimonahul Ghenadie, monahul David și Isaia. Din studiile făcute, lista stareților de la Brădetu s‐a completat cu nume de multă vreme uitate. Astfel, din hrisoave și alte înscrisuri se cunosc acum stareții: Lazăr, Mihail, Dosoftei, Aneftemie, Grigorie, Arsenie, Vasilie, Alipie, David, Isaia, Ghenadie și Partenie. Veșnica lor pomenire! Dintre aceștia s‐au remarcat: Lazăr, care a vândut un munte pentru a procura un Evangheliar; Mihail care a răbdat necazuri sub doi domnitori, Radu Paisie și Mircea Ciobanu, numărându‐se cel mai probabil printre egumenii convocați la București cu vicleșug de cel din urmă spre a fi omorâți mișelește împreună cu toți boierii țării; Ghenadie a fost starețul cel mai cunoscut, dacă nu chiar singurul rămas în memoria brădețenilor, pentru pictarea bisericii, turnarea unui nou clopot ce răsună până azi, înzestrarea bisericii cu icoane împărătești și cărți de strană (păstrate și acum în Muzeul Parohiei Brădetu); și Partenie – ucenicul pustnicilor de la Robaia, așa cum o arată pomelnicul său personal, și unul dintre ctitori și îndrumătorul Metocului Sfântul Nicolae de la Costești, unde credem că se ducea o viață deosebită, filocalică, datorită schimnicelor ce vegheau asupra obștii.
