Fosta Mănăstire Tutana, azi biserică de mir, este situată pe șoseaua națională Curtea de Argeș – Pitești, la aproximativ 15 km, în satul Tutana, Județul Argeș.
Amintită în documente la 1 aprilie 1497, biserica este cu mult mai veche, fiind ridicată pe temelia unei alta, ctitorită de Radu I (1374‐1385) și refăcută în anul 1582 de către Mihnea Turcitul voievod, așa cum glăsuiește pisania: „†Cu voia Tatălui și cu ajutorul Fiului și cu săvârșirea Sfântului Duh, amin. Iată dar eu, robul stăpânului meu Iisus Hristos, Io Mihnea voievod, din mila lui Dumnezeu, domn a toată Ţara Românească, fiul marelui și preabunului Alexandru voevod am binevoit domnia mea pentru acest lucru, ca să zidesc această cinstită mănăstire numită Tutana, unde este hramul preacuviosului și de Dumnezeu purtătorului, părintelui nostru, Atanasie de la Atos. Şi s‐a început în luna iulie 9 zile, luni și s‐a isprăvit în luna septemvrie 10 zile, luni, în anul 7091 (1582) și temelia 17,epacta 7, crugul soarelui 7, crugul lunii 4, numărul de aur 6, indictionul 11. Şi eu robul și ispravnicul, jupan Mihai ban”(viitorul domn Mihai Viteazul).
Mânăstirea Tutana a fost întemeiată în timpul domniei lui Vlaicu Vodă (1364‐1377) de sihaștrii români proveniți de la mânăstirea Cotmeana, dar care trăiseră o vreme într‐o mânăstire de la Muntele Athos. Așezarea monahală pe care o deschid, în tradiție athonită, la Tutana este prima de acest fel din Ţara Românească, cu o importanță cu totul deosebită pentru viața religioasă a timpului.
Înainte de 1377, sfârșitul domniei lui Vlaicu Vodă, Sihăstria Tutana este transformată în mănăstire cu viață de obște dar este atestată documentar abia la 1497. La data de 1 aprilie 1497 avem prima atestare documentară a Mănăstirii Tutana într‐un act de întărire de stăpânire dat de Radu cel Mare. Același act este întărit printr‐un hrisov dat în București, la 7 decembrie 1543, de Radu Paisie. Mihnea cel Rău este cel despre care strănepotul său, Radu Mihnea, pomenește la 1621 că ar fi ctitor la Tutana. Există înscris că Mihnea cel Rău a reclădit incinta ridicând probabil și o casă domnească în anul 1508.
În 1595 a fost distrusă de către Sinan Pașa, fiind rectitorită de Radu Mihnea voievod între anii 1613‐1614 și sfințită de Chiril Lucaris, patriarhul Constantinopolului. Scurgerea vremii și fenomenele naturale au afectat destul de serios edificiul de‐a lungul existenței sale.
Biserica a fost reparată în anii 1774‐1777. Biserica este de plan triconc, foarte asemănător bisericii mănăstirii Dealu, din Târgoviște; altarul este circular, ca și absidele laterale, are o turlă octogonală, cu bază pătrată pe naos și alte două turle mai mici, pe pronaos; fațadele sunt decorate prin alternarea suprafețelor de tencuială cu cărămizi aparente și prin jocul de arcaturi, așezate în două registre și separate de un brâu median, alcătuit dintr‐un tor și flancat de rânduri de cărămizi, dispuse în dinți de ferăstrău.
Cutremurul din 1838 i‐a produs, însă, mari pagube, distrugându‐i și turlele din cărămidă. Consolidarea întreprinsă
în următorii doi ani a modificat esențial înfățișarea bisericii: turlele ei au fost reconstruite din lemn, zidul despărțitor dintre naos și pronaos a fost înlăturat, tâmpla din zid a fost înlocuită cu una de lemn și s‐a adăugat un pridvor.
După refacerea din anii 1883‐1885, s‐a repictat de către Costin Petrescu, iar fiul acestuia, Theodor Petrescu din Tutana, a fost cel care a restaurat pictura în 1942. Între anii 1987‐1988 și 1990‐2000 biserica a fost complet restaurată și repictată de Ioan Savu din Săpata, sub arhiereasca purtare de grijă a Înaltpreasfințitului Părinte Calinic al Argeșului și Muscelului, cu sprijinul preotului Gheorghe Bărănescu, primar al comunei Băiculești, și al credincioșilor.
