Într-una din zile sunt chemat la Piteşti, la cabinetul vicepreşedintelui Nicolae – un bonom – pentru a mă întreba, dacă ştiu ce este cu fluturaşii aruncaţi prin Rucăr, de către neoprotestanţi. De faţă era şi secretarul Ion Stana, om atât de cumsecade, cum n-am prea văzut pe drumurile mele.
– Protoieria Câmpulung, unde se află şi Rucărul, aparţine de Arhiepiscopia Bucureştilor. Noi, Râmnicul şi Argeşul nu ne putem amesteca acolo fără binecuvântarea Patriarhului Teoctist.
– Dar, Câmpulung face parte din judeţul Argeş. Ce înseamnă poveste asta, întreabă indignat Nicolae, vicepreşedintele. Tovarăşe Stana, trebuie să faceţi demersuri la Departamentul Cultelor, pentru a se ataşa protoieria din Câmpulung la Episcopia Râmnicului şi Argeşului, după cum este normal şi aşa spune şi legea.
Era în anul 1988. Nu ştiu ce demersuri s-au făcut. Ne-am trezit cu protoieria musceleană în cadrul Episcopiei Râmnicului şi Argeşului. Patriarhul Teoctist era Dunăre făcut.
Când m-a văzut prima oară, după această poveste, nici nu mi-a răspuns la bineţe. Pentru el era o lovitură. Reşedinţa patriarhală era tocmai la Dragoslavele din Protoieria câmpulungeană.
Prima oară n-am realizat povestea. Dacă reflectam puţin poate mă opuneam acestui „transfer” nedorit de nimeni, de altfel. Muscelenii au crescut în istorie altcum. Ei sunt şi azi în obştile de pe vremea lui Basarab I Întemeietorul. Mai au la bază şi castrul Jidava, pe lângă amestecul muntean, ardelean, unguresc, catolic, reformat şi protestant. Din acest fericit amestec au ieşit nişte musceleni „botezaţi în apă radioactivă” cum le spun eu, din simpatie curată.
Ca să înţelegeţi mai bine fenomenul, când regele Carol I în anul 1867, a cercetat Câmpulungul, pentru a găsi un loc ca să-şi construiască un castel, ca pe Valea Rinului, de unde venea, şi plăcându-i locul, la poalele muntelui Flămânda, muscelenii au spus, ba!
Supărat, Carol I s-a întors spre Bucureşti pe Valea Dâmboviţei. La Cetăţeni face un popas la biserica satului care se zidea. Sătenii l-au primit frumos. L-au poftit la masă. Au jucat împreună, cum s-or fi mişcat picioarele prinţului german, nimeni nu ştie – după care Carol I le-a donat 300 de franci din aur, pentru lucrările de la biserică.
Regele n-a uitat înfruntarea obştii muscelene. Drept urmare, a hotărât cu Guvernul României ca să li se acorde o sumă mare, pentru a se ridica, pe locul unde şi-a dorit castelul, o Şcoală Normală cu numele său, ca să se „lumineze”, cum spune un document de atunci, care se află în arhiva Protoieriei Câmpulung.
Astfel de musceleni sunt şi azi. Fermi, plini de mândrie civică şi religioasă, evlavioşi şi optimişti. E bine să nu se amestece nimeni între ei. O păţesc ca şi Carol.
Aşa a fost şi cu trecerea la Râmnic şi Argeş. A fost o mare lovitură şi pentru ei. De toată povestea se făcea vinovat, doar Calinic. Ei nu ştiau că adevăraţii vinovaţi au fost fluturaşii de la Rucăr.
Preoţimea musceleană a cumpărat o casă de odihnă la Dragoslavele pentru Patriarhii României, ca să mai respire şi ozon, nu doar tone de praf din Bucureşti, iar la Câmpulung, iscusitul protopop Proca, a pregătit un loc de popas, patriarhului Miron.
Câmpulungenii doreau să aibă în mijlocul lor pe Patriarhul Ţării. Duceau dorul de pe vremea Basarabilor!
Cu atâta nas pe sus, era normal să nu le placă tutela unei eparhii oarecare. Ei ştiau doar de Bucureşti şi de Patriarh. Cum să dai aşa privilegii pe un drum lung până la Râmnicu Vâlcea şi să stai sub tutela episcopului Gherasim?
După trecerea la Vâlcea, vizitele pastorale au început să se înmulţească pe la parohii. Episcopul Gherasim era dornic să vadă şi Câmpulungul muscelean. Nu alegea. Vizita tot. Fotografia. Dădea ultimate.
Cei atinşi în „libertate moşneană” se duceau, întinşi, la „Înalta Poartă” cu pâra, vechiul nostru obicei fanariot.
– Da! Da! Măi Gherasime, dar tu cam tulburi Câmpulung Muscel, cu vizitele tale cam dese.
– Aşa! Aşa! Prea Fericirea Voastră, este adevărat. Merg şi eu, dar merge şi fratele meu întru arhierie. Eu într-o zi, iar el în alta. Ba, mergem şi amândoi.
– Măi, Gherasime, las-o mai uşor, că muscelenii nu-s învăţaţi cu fugăreala.
Îmi aduc aminte că fostul protopop Dragomirescu şi popa Pârvu din Dragoslavele, s-au speriat şi au ieşit la pensie.
Cinci au fost lucrările mai importante în Protoieria Câmpulung Muscel: Mănăstirea Aninoasa, Mănăstirea Slănic, parohiile Lereştii de Sus şi de Jos şi reînfiinţarea Mănăstirii Negru Vodă din oraşul muscelean, de care m-am ocupat personal.
N-am să uit curajul directorului Petre Crăciunescu din Departamentul Cultelor, care a făcut mari servicii Bisericii Ortodoxe Române şi nu numai, mănăstirea musceleană aprobând-o dintr-un condei.
La o aniversare a Patriarhului Teoctist, unde invitaţi şi neinvitaţi au umplut până la refuz Palatul Patriarhal, poetul Ioan Alexandru se adresează cu urări pioase sărbătoritului împărătesc, alături fiind şi Ion Cumpănaşu, Preşedintele Departamentului Cultelor.
– Ar fi bine, Prea Fericirea Voastră, să fiţi de acord ca la Dragoslavele, la reşedinţa patriarhală să ne îngăduiţi să ne întâlnim şi noi intelectualii din România.
– Vai de mine!, iote, Domnule Preşedinte, Calinic şi cu Alexandru vor să-mi ia şi reşedinţa de la Dragoslavele. Aiasta este prea de tot. Nu se mai poate atâta neruşinare şi îndrăzneală.
Era pentru prima oară când urechile îmi auzeau astfel de răbufnire. Am rămas uluit. Ce a spus Alexandru şi ce a înţeles Patriarhul. Atunci m-am dumirit cât de greu s-a obişnuit cu „rătăcirea” protoieriei Câmpulung, spre Râmnicu Vâlcea.
Ori de câte ori, Patriarhul Teoctist venea la Dragoslavele, nu doream, ca vreodată, să trec pragul schitului mai ales neinvitat.
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
