Cea mai mare bucurie este atunci când îţi asumi suferinţa!
Dacă poţi să-ţi asumi, pe lângă păcatele tale, şi păcatele altora este şi mai bine. Adică să fii tu lovit că greşeşte altul. Iar a te recunoaşte păcătos şi a te căi sincer, fără să te justifici în faţa lui Dumnezeu sau a oamenilor, cred că este un început bun şi sigur pe drumul sfinţeniei.
Atunci m-am bucurat şi mi s-a aşezat pacea în inimă, când m-am făcut vinovat faţă de toate relele din lume, iar pe mine nu m-am cruţat de nicio osândire personală sau obştească.
Vederea bârnei din ochii mei m-a scutit de a vedea paiele din ochii semenilor mei. Dar şi aceasta nu îndeajuns, sau cât ar fi trebuit.
În Biserica Sfântul Gheorghe, în partea dreaptă, cum intri, se află mormântul Sfântului Calinic. Pe placa de marmură ce cuprinde o poezie de trei strofe, croită chiar de Calinic Sfântul, care ne arată cum gândea marele isihast cernican.
Vie vază câţi în lume,
Aur, gloria dorescu
Sau plăceri şi tron renume
Cum se sting, se nimicescu
Cârja, mitra arhierească
Orice-n lume am doritu,
Vanitate omenească
Toate aici s-au contopitu
Vreun act de caritate
Sau credinţa-n Dumnezeu
Sper că în eternitate
Va însoţi sufletul meu
Punându-se marmură în întreaga biserică, se ajunge în pridvor. Gândeam că voi umbla la mormântul sfântului să vedem cum este. Doream să fiu îngropat acolo, când voi muri. Şi aşa era mormântul gata şi mi-ar fi fost cald locul în care a fost aşezat Sfântul Calinic. Ideea începea să mă preocupe. A doua zi urma să ridicăm piatra, conform gândului arătat, care nu îmi mai dădea pace.
În dimineaţa zilei următoare, merg să văd şantierele prin mănăstire. Urcând pe schelă, o scândură neprinsă în cuie a alunecat şi am căzut în gol. Piciorul stâng s-a oprit într-o încheietură de grinzi şi scânduri. Când m-am răsucit să mă salvez, am auzit cum s-a rupt piciorul la maleolă. Până jos n-a mai fost mult.
La Spitalul Municipal mi s-a pus piciorul în ghips, pentru vreo două luni. M-am întors acasă, la mănăstire, „înnobilat” şi cu două cârje de lemn, pe care mă sprijineam în mers.
M-am dus, cu piciorul pus în ghips, în biserică, la mormântul Sfântului. Am privit încă o dată poezia cea frumoasă şi inedită a Sfântului Calinic. M-am gândit că am fost oprit, chiar de Sfântul Calinic, să mă mai uit în mormânt. De atunci, am renunţat definitiv să mai gândesc că, vreodată, preapăcătosul meu trup s-ar putea odihni în mormântul Sfântului Calinic.
Nu-i o minune şi aceasta?
Părintele Sava se uita cam lung la mine, cum merg cu piciorul în ghips, sprijinit de cele două cârje. Nu ştiu cum să spun, dar din privirile lui am citit întrebarea:
– Cum de n-ai murit? Şi tot uitându-se cum urc scările, i-am zis, fără ocoliş, ceea ce gândeam eu, nefericitul.
– Fii liniştit! Data viitoare voi muri, spre bucuria matale. Eşti mulţumit?
N-a scos niciun cuvânt. Mă mustra cugetul că am avut o astfel de ieşire. Piciorul rupt nu-ţi dă prilejul să fii sarcastic. Probabil că de boala sarcasmului nu mă voi vindeca niciodată, deşi fac eforturi mereu. Când cred că-s absolvit, iar mă dau în stambă. E nepotrivit gândul să crezi că, dacă faci glume nesărate, spui bancuri urâte sau ironizezi cu nemiluita, eşti tare deştept. Cei luaţi în tarbacă nu vor uita niciodată probozirea, dacă n-au simţul umorului sănătos.
Să ne întoarcem la Cuvântul lui Iisus. Să nu uităm de Da şi Nu. Cele mai scurte cuvinte, cu cel mai întins conţinut.
Când eram cu piciorul rupt, s-a anunţat vizita Patriarhului Ignatie al Antiohiei, condus de mitropolitul Teoctist al Moldovei şi Sucevei. L-am aşteptat la stăreţie aşezat pe scaun. Mi-a făcut o rugăciune cu mâinile pe cap şi mi-a urat însănătoşire grabnică.
– Măi Calinic! Să nu crezi că te-a şi hirotonit arhiereu. Da, da, da, de bună seamă, vezi, cine umblă după o cârjă îi dă Dumnezeu două! Acestea erau vorbele mele lansate imediat după ce mi-am rupt piciorul. M-am bucurat că eram servit din propriile mele acadele.
Mai erau vreo două săptămâni până să mi se scoată ghipsul.
De ziua Sfântului Nicolae, dimineaţă, am cerut lui Maxim Monahul să-mi aducă un cuţit mare şi bine ascuţit, ca să-mi tai ghipsul de la picior. Toţi au fugit, când au auzit de cuţit ascuţit. Cu greu am convins pe cei de la stăreţie ca să fiu ascultat. După ce mi-am muiat cizma de ghips în apă, am tăiat-o şi mi-am scos piciorul rupt, acum slăbit vreo cinci centimetri din rotunjime. Nu-l puteam mişca din călcâi. Era înţepenit.
Uşor-uşor, m-am dus pe jos, cu o cârjă de quartz, singur, neînsoţit, la Biserica Sfântul Nicolae, unde era slujba de hram. Nu puteam lipsi. Mă temeam de Sfântul Nicolae. Iar piciorul nu era aşa de grav. Era doar rupt în două locuri.
A fost o surpriză. Mergeam încet-încet, pe amândouă picioarele. Atunci am înţeles ceva formidabil: fenomenul mersului, despre care nu se spune nimic. Iar bucuria copiilor, când trec de la mersul împătrit la mersul pe picioare, nu se poate afla, pe propria piele, decât atunci când ai „fericirea” să ţi le rupi.
Asta nu înseamnă că vă îndemn să vă rupeţi, cumva, picioarele. Doamne, fereşte-ne pe toţi!
După prăznuirea Sfântului Nicolae, la Cernica, am venit a doua zi, la Sfânta Filofteia de la Argeş. I-am spus că mi-am rupt piciorul şi că o rog să mi-l vindece. După aceea, am plecat la Schitul Slănic, pe un drum plin de zăpadă.
Avva Vitimion m-a oblojit cu băi din tărâţe de grâu. Piciorul, umflat ca un butuc, a început să se dezumfle. După câteva zile nu mai aveam nimic la picior.
Până la Anul Nou, 1982, piciorul a început să se dreagă.
Mergând la concertul de colinde, la Palatul Patriarhal, când i-am dat bineţe, Patriarhul Iustin a întrebat:
– Mda, băiete, cum te simţi la picior?
– Foarte bine, îi răspund voios, că pot merge. Pot să mi-l rup şi pe celălalt, închei vorbele neinspirate, slobozite la întâmplare.
– Mda! Nu vorbi prostii, băiete, aud replica Patriarhulului, surprins de vorbele şchiopului cernican.
N-a întrebat nici unde mi-am rupt piciorul şi nici când, anume.
Odată, la un dialog cu cineva, patriarhul ar fi spus:
– Mda! Mă tem că-l pierd şi pe Calinic ăsta! Cine ştie ce năzdrăvănii mai face!
Nu se mai astâmpără!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul al II-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
