Cine se putea gândi vreodată, că George Bălan, muzicologul, profesorul universitar şi scriitorul consacrat, om de multă carte, absolvent al şcolilor din Piteşti, avea să joace un oarecare rol în viaţa celui care avea să ajungă, peste ani, arhiereu chiar în spaţiul argeşean.
Se poate vorbi de întâlniri inspirate de Sus.
La Mănăstirea Secu din Depresiunea Neamţ, într-o duminică, după slujbă, când scoteam apă din fântâna ce se afla în faţa bisericii, ctitorită de vornicul Nestor Ureche, mi s-a cerut o cană de apă, de către cel care s-a recomandat scurt, uitându-se peste rama ochelarilor: George Bălan.
Era în vacanţă universitară. De la Agapia, unde stătea de mai multă vreme, George Bălan colinda pe la vetrele de sihăstrie moldavă. Asistase la slujbă. Îmi spunea că am voce bună şi că trebuie să merg la Conservator. Mi se păreau glume vorbele binevoitoare ale profesorului.
Ca să mă determine să merg la Conservator, m-a rugat să-l ajut, ca tahigraf, la istoria vieţii lui Richard Wagner. Era un mare cunoscător al tainelor muzicii, tălmăcind, cu o precizie uimitoare gândurile ascunse ce izvorau din opera celebrului compozitor. De cele mai multe ori nu puteam ţine pasul cu debitul său de inspiraţie. Cu toate că era nemulţumit de prestările mele tahigrafice, ne-am continuat drumul pe la vetrele de sihăstrie: Suceviţa, Moldoviţa, Dragomirna, Pătrăuţi, Putna. Vedeam în ctitoria lui Ştefan cel Mare cea mai frumoasă sărbătoare de Adormirea Maicii Domnului. Curtea Mănăstirii Putna era plină de mii de oameni îmbrăcaţi în cel mai frumos strai naţional popular.
Am rămas fascinat. Nu îndrăzneam să intrăm. Eram singurii îmbrăcaţi în haine nemţeşti, adică civile. N-aveam haine de nuntă.
Pe drum i-am povestit ce gânduri mă stăpâneau în legătură cu pastoraţia din Transilvania şi că aştept un răspuns la solicitările mele adresate Episcopului Teofil Herineanu al Clujului. După o scurtă vreme de pelerinaj pe la vetrele monahale, am mers fiecare în drumurile noastre. La despărţire şi-a exprimat dorinţa ca să participe la hirotonia mea, pentru că n-a văzut în viaţa lui asemenea rânduială.
La sorocul potrivit i-am spus data hirotoniei: 6 şi 8 septembrie 1964. Mare mi-a fost bucuria când l-am văzut la slujbă în Catedrala ortodoxă din Cluj. Cu el mai erau doi însoţitori pe care-i numea prieteni.
S-au recomandat:
– George Buş – profesor universitar din Cluj.
– Ioan Alexandru – poet naţional, la care George Bălan adaugă:
– Este cel mai mare poet român al zilelor noastre. Este mai mare chiar decât Eminescu. L-am măsurat bine din cap până-n picioare şi mi-am dat seama de gogoaşa umflată. Simţeam că, atunci când este vorba de poezie şi poeţi, nu-i potrivit să rosteşti grade de comparaţie. Fiecare este unic. Timpul va lămuri care-i mai mare sau mai mic. Uneori, rămânem doar prizonieri ai himerelor.
Drept să spun, m-au acrit poveştile cu „mai mare decât…”. Cu ce se ocupau oamenii! Doream să nu-i mai văd pe lăudăroşii care, totuşi, m-au bucurat cu prezenţa lor la cel mai frumos moment din viaţa mea. Erau de altfel singurele mele cunoştinţe ocazionale.
După o vreme, prin primăvara anului 1965, m-au vizitat la Parohia Tioltiur, bucuroşi că au un cunoscut, proaspăt preot într-o parohie transilvană.
Erau înfometaţi de adevăr. Doreau să ştie multe. Mai multe decât ştiam eu. Trebuia să găsesc o soluţie. M-am gândit la colegul meu de la Facultatea de Teologie din Sibiu, Justinian Chira, iscusitul stareţ de la Mănăstirea Rohia Maramureşului.
Cu o scrisorică de recomandare, le-am îndreptat paşii spre chinovia rohiană. Aşa vor rămâne prieteni cu Justinian stareţul şi, mai târziu, Arhiereul lui Hristos.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
