Am avut marea bucurie să văd din pruncie, pentru prima oară biserica de lemn din satul unde am văzut lumina zilei, Cracăul-Negru. Hălăduind prin zona Neamţului, am văzut multe biserici de lemn, una mai modestă şi diferită de celelalte. Geniul popular se vedea limpede în aceste locaşuri pentru sfântă închinare.
Când m-am dus ca preot în Tioltiurul Transilvaniei mi-a fost dat să fac slujbă într-o bisericuţă de lemn atât de umilă şi zdrenţuită încât atunci când am intrat în pridvor, fiind tavanul prea jos pentru nasul meu prea pe sus, am izbit capul de pragul de sus că l-am văzut degrabă pe cel de jos, dârdâindu-mi creierii. Am plâns o bucată de vreme durerea de cap dar şi sărăcia bisericuţei. De atunci m-am îndrăgostit de frumuseţea şi starea blajină a bisericii, aşternută pe o coastă, la peste trei sute de metri departe de sat. Aş putea spune că a fost prima iubire de biserică cioplită din lemn, cu durere de cap, cum am zis mai sus.
A doua iubire a fost preafrumoasa biserică de lemn din Inăul Lăpuşului Maramureşean. Cinci ani am slujit într-o bucurie dumnezeiască. Este şi acum ca o săgeată spre norii cerului.
Mult mai târziu, prin anii 1988-1989, am adus, din judeţul Vâlcea, biserica de lemn din anul 1847, cu întreg inventarul adunat de pe la cei care-l luaseră din bisericuţă pentru că începuse să se prăbuşească acoperişul. A fost o adevărată tevatură, cu haz şi necaz.
Era bisericuţa din satul Amărăşti, aproape de oraşul Drăgăşani. Preotul slujitor Florescu s-a bucurat la gândul de a salva biserica în care nu se mai slujea de câteva zeci de ani, credincioşii având biserică nouă din zid. Totul a fost orânduit, dar când s-au dus camioanele să aducă biserica, oamenii cu topoare şi coase s-au opus categoric. După o vreme, lămurindu-se lucrurile, s-a putut transporta şi reconstrui în parcul mănăstirii, unde aduce bucurie ochilor şi tihnă sufletului.
Cu greu a fost „înghiţită” îndrăzneala de a lua o bisericuţă de lemn dintr-un judeţ şi dusă în altul. Când am poftit pe cei responsabili din minister ca să intre în biserica salvată, au replicat:
– Nu intrăm, că-i din alt judeţ şi este refăcută fără autorizaţie! Le-am spus că biserica este reconstruită tocmai de specialiştii de la muzeul vâlcean, de sub ordinul lor. S-au uitat la mine şi au înghiţit găluşca.
Cine era atât de nătâng să nu se bucure când cineva, fără să fie ajutat, a salvat de la pieire un monument istoric de certă valoare.
Când am adus bisericuţa de lemn de la Drăganu, poznele au fost şi mai mari. Mergând pe teren, am găsit la Drăganu, un loc frumos între Piteşti şi Vâlcea, pe malul unei gârle cu un fir de apă şi câteva răţuşte, o bijuterie de biserică din lemn. Când am cercetat-o cu de-amănuntul, am observat că lemnele de la tălpi (temelie), în sus spre straşină, sunt deja în pericol de putrezire. Uitându-ne şi mai cu grijă, am observat că lemnul bisericii a început să se îmbolnăvească de o ciupercă, precum cancerul la om. Era în mare pericol şi pentru că era singurică, la marginea satului, uitată şi de preoţi şi de oameni.
Ceea ce m-a bucurat în chip deosebit a fost frumuseţea pridvorului. E o minune de lucrare în lemn. Din cei şase stâlpi, nici unul nu este la fel. Atunci mi-a venit ideea că doar în curtea Mănăstirii Argeşului ar putea fi mutată ca să fie, astfel, salvată de la moarte sigură.
Zis şi făcut!
Prin primăvara anului 1989, începuse Postul Mare, pe o zloată de vânt, căram bârnele în spinare şi le aşezam în camion. Câteva femei care treceau pe acolo sau veneau anume ca să vadă cine ia biserica de lemn din sat, au zis:
– Să-l bată Dumnezeu pe Calinic de la Curtea de Argeş că ne ia biserica din moşi strămoşi!
– Auzi, fă, să-l arză focul de nenorocit. Gata, hai să mergem.
– Auzi, tu, sunt vara lui Catană de la judeţ. Să mergem să ne plângem la el. Cred că n-o să ne lase fără biserică. Toate astea mi le spuneau în faţă, neştiind că cel probozit era chiar Calinic de la Argeş.
Aşa am ajuns să-l cunoaştem pe Gheorghe Catană, Prim-secretar al Comitetului Judeţean şi Preşedinte al Consiliului Judeţean Argeş, într-o nouă ipostază.
De la prima vedere mi-am dat seama că mă aflu în faţa unui om bun, aşezat şi cumpănit la vorbă şi privire. Mi-a spus că-s probleme cu mutarea bisericii de lemn din Drăganu.
– Biserica este în pericol. Are ciupercă şi în câţiva ani se prăpădeşte, îi spun Preşedintelui Consiliului Judeţean.
– Da, dar oamenii vor să li se facă o biserică din zid, pe temelia celei de lemn şi aşa, poate, se vor mai potoli. Ei nu pricep ce-i aia ciupercă periculoasă pentru biserică.
– Le facem biserică din zid, îl asigur pe Preşedintele Judeţului Argeş. Dar, vă rugăm să ne sprijiniţi s-o ducem în parcul Mănăstirii Argeşului.
– Vă sprijin, dar bani nu pot să vă dau pentru biserică. O faceţi cum puteţi şi mă fac că nu văd, nu aud şi nu ştiu.
M-am despărţit de un om al lui Dumnezeu. Mai mult nici nu doream. M-am bucurat enorm! Era o victorie. Ne-a înţeles un om care conducea un judeţ pe vremea unei orânduiri care nu dorea ca Biserica s-o ia înaintea administraţiei de Stat. Aşa se gândea, dar noi n-am dorit niciodată aceasta. Ştiam că este loc pentru toţi şi încăpem laolaltă.
Biserica de lemn de la Drăganu s-a restaurat ca şi aceea din Amărăştii Drăgăşanilor vâlceni, cu puterea şi dragostea Sfintei Filoteia.
După evenimentele din decembrie 1989, s-au zvonit tot felul de fabule la adresa lui Calinic. Una care circula era şi aceea că a pus Calinic pe foc biserica din Drăganu.
Aşa se face că în primăvara anului 1990, măturând pe aleea care duce spre biserica din Amărăşti, văd vreo şapte creştini, patru femei şi trei bărbaţi, înaintând prin curte.
– Uite, Doamne, biserica noastră stă în picioare. N-a fost pusă pe foc!
– Tu, Profiro, nu vezi că nu seamănă cu biserica de la Drăganu. A noastră este mai scurtă în turlă. Asta e mai înaltă. Nu vezi?
– Unde-o fi, oare, biserica noastră?
– Auzi, domnule (eram în halat şi cu mătura) am auzit că a pus Calinic biserica de la Drăganu pe foc, n-ar mai avea zile de trăit, nenorocitul.
– Mergeţi înainte, pe podeţ şi la dreapta. Acolo este biserica de la Drăganu, întreagă şi neatinsă. Merg grăbiţi. Ajung la biserică. Se aşază în genunchi pe trepte. Aud glasurile lor:
– Doamne, îţi mulţumim că bietul Calinic n-a pus biserica pe foc. Doamne, aici ne-am botezat şi ne-am cununat. Vai! Biserica noastră strămoşească a scăpat de la moarte. Am auzit hohote de plâns.
– Hai să-i mulţumim lui Calinic. Săracul! Mari mincinoşi mai sunt unii, astupa-le-ar Dumnezeu gura lor cea spurcată.
După îndelungate închinăciuni, ridicându-se din genunchi, s-au îndreptat spre locul unde măturam.
– Auzi, dumneata nu ştii unde-i Calinic? Vrem să-i mulţumim pentru biserica noastră salvată. Le-am zis, plin de bucurie şi haz:
– Mergeţi pe colea, spre Cancelarie. Îl găsiţi acolo. Îndreptându-se ei spre birouri, eu am dispărut, îndreptându-mă spre adâncul parcului ca să nu mă zărească. Nu era potrivit pentru ei să-i văd, după ce au ocărât pe Calinic, ca la uşa cortului. Sărăcuţul de el! Ce să zic?!?
Acest om deosebit, Catană Gheorghe, mi-a povestit cum, în anul 1989, în primăvară, a mers cu Directorul Giuvelcă, de la Uzina ARO – Câmpulung Muscel, cu un nou prototip de maşină, ca să-l vadă Nicolae Ceauşescu. I-a plăcut. Urma să se înceapă producţia. N-a mai reuşit să-l vadă mergând pe străzile României. Peste câţiva ani s-a prăbuşit întregul proces de fabricaţie, dând faliment ca multe alte întreprinderi.
Unora li se părea prea industrializată România şi pe ici-colo, cam depăşită. Cred că nimeni nu se gândea să dea România în brânci, lăsând-o doar o ţară agrară, ca vai de ea, necompetentă pe piaţa mondială.
Ca să nu ne despărţim prea repede de Domnul Gheorghe Catană, acest argeşean, născut şi crescut la ţară, cu delicateţe şi credinţă în Dumnezeu, l-am auzit, depănând crâmpeie din viaţa sa, cu responsabilităţi administrative în frumosul judeţ argeşean. Îmi spune, oftând din rărunchi:
– Am muncit mult din tinereţe. Am avut încredinţări la construirea Transfăgărăşanului, a autostrăzii Piteşti-Bucureşti, Uzina Dacia şi ridicarea locului la rang de oraş; grija pentru lucrările căii ferate Vâlcelele – Râmnicu Vâlcea; ARO – Câmpulung, Combinatul Petrochimic şi de Fibre sintetice Câmpulung, Textila Piteşti, Electroargeş, Combinatul de Ciment şi alte obiective sociale: şcoli, grupuri şcolare, Spitalul Judeţean, Piteşti şi Curtea de Argeş, Câmpulung, Călineşti, policlinici, cabinete medicale, case de cultură, cinematografe, locuinţe etc., antrenarea tineretului pentru îmbunătăţirea procesului de învăţământ şi educaţie, activităţi culturale şi sportive.
Cât despre Biserica argeşeană, mărturisesc şi pe această cale că am avut o înţelegere mare asupra tuturor restaurărilor de biserici şi monumente istorice din partea Preşedintelui Consiliului Popular al Judeţului Argeş şi al Vicepreşedintelui Nicolae, precum şi a secretarului Ioan Stana cu întreg aparatul administrativ.
A fost o mare bucurie pentru noi! Îmi aduc aminte cu recunoştinţă şi respect de Părintele Ioan Grigorescu, Consilierul Administrativ al Eparhiei Argeşului şi Muscelului, cu care deseori mergeam împreună pentru rezolvarea problemelor la Secretarul Ioan Stana, om de o mare probitate morală şi administrativ-socială.
Vai! Dar era să uit Bisericuţa de la Broştenii Costeştilor. Aici a fost drama şi mai mare. Biserica, hăituită de ploi, viscole şi furtuni ale naturii, dar şi de neglijenţa înstrăinării din partea oamenilor, stătea gata să moară. Ne-am gândit să o salvăm ca pe un bolnav în agonie. Când ne-am dus, pregătiţi pentru treabă, deja turla mare se prăbuşise peste acoperiş. Era o grămadă de lemne amestecate. Mare ne-a fost jalea. S-au ales doi specialişti şi s-a făcut bisericuţa pe care o vedeţi în imagine, din 1785, care străjuie la căpătâiul celor adormiţi, care se vor trezi la a doua înviere.
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
