În dimineața zorilor, din primii zeci de ani ai secolului XXI, din pragul mileniului trei, când gâlceava social-politică atinge cote înalte este binevenit un cuvânt rămas de la Mihai Eminescu. Așadar, iată textul: „Idealul românilor din părțile Daciei lui Decebal este menținerea unității reale a limbii strămoșești și a Bisericii naționale. Biserica și școala, atâta cer românii din Austro-Ungaria pe seama lor și, prin aceasta și-au cerut păstrarea naționalității și nimic mai mult. Nu veleitățile unei vieți de stat…nu deșertăciunea zgomotului în istorie este lucrul pe care-l voim…ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului și conștiinței lor în deplinul înțeles al cuvântului. Și fiindcă spirit și limbă sunt aproape identice, iar limba și naționalitatea asemenea, se vede ușor că românul se vrea pe sine, își vrea naționalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin.
Și nu sunt așa de multe condițiile pentru păstrarea naționalității. Căci mai mulți oameni nu sunt meniți de a-și apropia rezultatele supreme ale științei, nu sunt meniți de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc, de un reazăm moral într-o lume a mizeriei și durerii, și acest tezaur îl păstrează limba sa proprie în cărțile bisericești și mirene. În limba sa numai, i se lipesc de suflet perceptele bătrânești, istoria părinților săi, bucuriile și durerile semenilor săi. Prin faptul că noi, românii, câți ne aflăm pe Pământ, vorbim o singură limbă „una singură” ca nealte popoare străine ce ne înconjură, e dovada destulă că așa voim să fim noi, un altfel” (Idealul unității politice a românilor, pag. 46-47).
Ce s-ar putea adăuga la aceste nestemate sfinte? Dacă nu se știu, ignoranța ne împinge să rostim blasfemii la adresa „sfântului ghiersului românesc”, cum l-a sanctificat poetul Tudor Arghezi! Să luăm aminte!
Calinic Argeșeanul
