Poate, ca fiecare dintre noi, Cioran şi-a pus problema păcatului, dorind să-i afle rădăcinile.
Se spune că păcatul în sine l-ar fixa în conştiinţa noastră ca o amintire în „imemorialul istoriei noastre”, păcatul nefiind un tovarăş de drum, „ci o sevă”, chiar dacă s-a născut în timp, „el dă senzaţia veşniciei”.
Putem afirma, că păcatul cel dintâi – originar – are adânci rădăcini în sufletul nostru, care s-a întrupat, fără ştirea sau voia noastră.
Nu?!
Evident! Despre păcat nu putea vorbi şi nici nu putea scrie exact, decât cel care–l cunoaşte prin nefericita experienţă personală. Ne gândim, mai ales, la Sfântul Apostol Pavel. De la el vom învăţa aceasta, mai ales.
S-ar putea gândi, de către unii dintre noi, că Dumnezeu a avut sute şi milioane de alte ipostaze şi posibilităţi de a zidi lumea şi pe noi şi că putea alege şi alte forme de viaţă. Gândul acesta a încercat pe multă lume.
A gândi aşa, desigur, poate fi şi un păcat şi o mare durere, mai ales, Cioran făcând o diferenţiere: „Diferenţa dintre păcat şi durere; păcatul îl putem accepta ca o condiţie naturală, pe când durerea, nu. Dar oare n-ar trebui să se vorbească de o durere originară, iar nu de păcatul originar?”.
N-aş crede că Cioran nu ştia că durerea originară izvorăşte, tocmai din păcatul originar!
Calinic Arhiepiscopul, Adevăratul Cioran, Editura Eikon, 2015.
