În toamna anului 1964, când am păşit pentru prima oară în „buricul” Transilvaniei, aproape de poalele dealului Bobâlna, în parohia Tioltiur, începeam lucrul pastoral la vârsta numai de douăzeci de ani, proaspăt împliniţi.
Înainte de a mă muta în casa parohială, pe care am văruit-o cu propriile mâini, primenindu-o cu sobe de teracotă, aşa cum învăţasem de la tatăl meu Haralambie, am fost găzduit la coratorul (primul epitrop) David David.
Aveam să văd pentru prima dată un ardelean sever, care mereu vorbea sacadat, trăgând din pipă, mahorcă rău mirositoare, dând fum pe nări şi scuipând, uneori, nicotina care se lipea din viteză pe pereţi, pe uşă, mese sau pervaze.
Am îndurat câteva săptămâni trombele de fum pe care le îndrepta spre subţirele meu nas de cavaler ecleziastic. Era începutul de calm şi tact pastoral. Nici cei ai casei nu erau bucuroşi de stropşelile pufăitoare ale aceluia care purta cel mai frumos nume din câte-am întâlnit pe pământ, de David David!
În casa de piatră cu cerdac, gospodăreau ardelence cum rar mi s-a dat să văd. Trebăluiau întru curăţenie şi ordine, ţeseau pânză, făceau pită proaspătă pe care, înainte de a o tăia, făceau semnul Sfintei Cruci, îngrijeau pruncii, „voroveau” într-o limbă caldă ca o zi de primăvară. Acolo am auzit pentru prima dată, în dialog dinamic şi decent, expresia: „Dumnezeu drăguţu`!” Am rămas locului, ţintuit câteva secunde, mintea fugindu-mi ca fulgerul prin toată teologia pe care o învăţasem până atunci. Nu mi s-a oprit nicăieri. Eram deja încurcat la auzul acelor cuvinte. De unde ştiau ei aşa expresii pe care le foloseau cu o nonşalanţă care îl izbea fără cruţare, mai ales pe acela care le auzea pentru prima oară?
Fără vrerea mea, am înţeles atunci că mă aflam în faţa unei bogăţii de spirit aparte. Am început să fiu mai atent la orice cuvânt şi expresie colorată de puritatea verbului transilvan.
O altă ardeleancă zdravănă şi harnică peste măsură şi cu o robusteţe ieşită din comun trebăluia din zori şi până-n noapte şi repeta din când în când: O, Doamne, îţi mulţumesc! Ţucu-ţi tălchile! Adică, am înţeles după aceea: Doamne, îţi pup tălpile! Mărturisesc şi acum că am fost bucuros multă vreme. Mă găseam într-un loc unic pe pământ! Hotărât: nu mă înşelam! Şi la noi la Argeş se spune: Doamne, pupa-ţi-aş tălpile!
Cum să nu iubească Dumnezeu aşa locuri cu aşa oameni?
Calinic Argeșeanul
