Atunci când George Bălan, în 1964, cu ocazia hirotoniei întru diacon şi preot, la Catedrala Arhiepiscopală a Clujului, mi-a spus despre Ioan Alexandru că este cel mai mare poet din România, după Mihai Eminescu, vorbele le-am primit cu un surâs sarcastic, atât de propriu mie, cum spun unii.
De atunci ne-am revăzut. Am primit scrisori. Ne-am încurajat. Am văzut pe Părintele Stăniloae la Bucureşti, despre care vorbea cu veneraţie.
M-a vizitat, deseori, la Căldăruşani, Cernica şi Sinaia, unde a lăsat slove de aur în cărţile bătrâne de impresii.
Atunci când scria Imnele iubirii, Imnele Ţării Româneşti, Imnele Moldovei, Imnele Putnei, Imnele Transilvaniei şi ale Maramureşului, ne sfătuiam cum ar fi mai bine să se intituleze poeziile scrise cu aură creştină, străluminate de razele Duhului Sfânt.
La Cernica, într-una din zile, vine Ioan Alexandru. Era speriat. Mă roagă să mergem undeva, într-un loc mai liniştit şi ferit de privirile curioase şi sticloase.
Să mergem în livadă, îi spun văzând îngrijorarea lui rostită cu multă grăbire. Ne-am aşezat sub un nuc bătrân, cu umbră deasă.
– Sunt în mare primejdie! Cred că voi fi arestat. M-am aliat cu Paul Goma, marele scriitor de opinie. Acum este fugit în Europa. Sunt urmărit. M-au dat afară din învăţământ şi sunt muritor de foame.
L-am liniştit, spunându-i:
– Ai copii şi soţie. Nu le pune viaţa în primejdie. Lasă atitudinile războinice. Nu se poate schimba nimic în România. Sistemul este bine înfipt peste tot.
– Dacă mă arestează, să ai grijă de copiii mei. Pe Ştefan să-l îndrepţi spre Teologie, pe Maria spre Muzică, pe Ioachim spre Litere.
– Stai liniştit! Nu te mai necăji. Acum este vremea să taci, că o tacă plăti o vacă, aşa cum mi-a spus Mătuşa Irina din Tioltiurul Transilvaniei.
– Au scris despre mine o seamă de scriitori că sunt legionar şi fac spionaj pentru străinătate. Ce să mă fac?
– Stai fără grijă! Dacă eşti poet mare, cum se spune, te vor apăra prietenii pe care îi ai. Să nu iei nicio atitudine.
Să lăsăm pe Dumnezeu să grăiască!
N-a trecut multă vreme şi Ioan Alexandru vine cu toată casa la Cernica. Mi-a spus bucuros:
– Ai avut dreptate, frate Calinic. Au început să-mi ia apărarea prin presă câţiva scriitori importanţi. Era bucuros de întorsătura lucrurilor, iar eu eram mulţumit că m-a ascultat într-o vreme instabilă şi periculoasă.
În anul 1987, a venit cu soţia şi pruncii Ulwine la Curtea de Argeş, unde a scris o lună de zile în pridvorul bisericii de lemn din parcul Mănăstirii. Tot atunci a scris şi o carte despre Japonia, unde fusese de curând premiat ca mare scriitor al lumii.
La plecare, ca drept mulţumită, mi-a lăsat un manuscris: „Semnificaţia Baladei Meşterul Manole la Mănăstirea Curtea de Argeş”, pe care îl voi publica integral într-o carte ce va cuprinde şi cele aproape 50 de scrisori inedite, adresate lui Calinic Argeşanul, în perioada mai multor ani.
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
