În perioada celor cinci ani, cât am lucrat în Episcopia Râmnicului şi Argeşului, adică exact 60 de luni, din care 15 au fost iarnă, programul de restaurare, consolidare şi zidire nu înceta. Una din realizările cele mai mari şi valoroase a fost restaurarea picturii de la Mănăstirea Cozia.
Acolo s-a început activitatea, deloc uşoară, a salvării şi curăţirii picturii, din secolul al XIV-lea, de către maestrul restaurator, Neagoe. Acel pictor, cam bolnăvicios, era susţinut de Tamara Dobrin, vicepreşedinta Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste. Ştia că este de valoare. Ştia că lucrează bine.
La Cozia însă, tot urcând pe schelă am zărit nişte şurloaie pe pereţi, lungi de câţiva metri.
– Ce înseamnă aceste şurloaie, domnule Neagoe? Ce s-a întâmplat aici pe perete?
– Vai, dar n-am văzut. Cine a făcut astfel de nenorocire. Nu ştiu. Am fost plecat. Voi cerceta degrabă. Nu voi ierta pe cel care a săvârşit asemenea lucru. Cred că a vrut să fiu descalificat, îşi sfârşeşte argumentarea, bietul Neagoe, care, de abia răsufla din plămânii lui, deja bolnavi de inhalarea atâtor oxizi.
Ştiam că erau anumite termene puse în contract. Venea sorocul şi mai aveau mult de lucru. Ajutoarele lui au folosit anumiţi solvenţi chimici, în doze mai mari pentru a se grăbi curăţirea. Credeau că-s de capul lor. Am făcut un scandal pe măsură.
A venit şi vremea recepţiei lucrărilor de restaurare.
Comisia de la Consiliul Culturii s-a arătat mulţumită. Se propunea aprobarea unui fond premial pictorului restaurator Neagoe. Când am auzit şi povestea asta, am sărit ca ars.
– Bravo nouă! După ce că a prăjit pictura să-i dăm şi premiu! Cum vine asta vlădica Gherasim? Să nu se îndrăznească! Nu numai că nu i se va da nimic, mai mult, trebuie să-l oprim de a mai restaura vreun monument în Episcopia Râmnicului şi Argeşului şi să-l ocărâm, ca să se înveţe minte, pentru a nu mai îndrăzni să batjocorească valoroasele picturi şi mai ales din secolul al XIV-lea, atât de rare în spaţiul românesc.
A fost un întreg scandal. Nu m-am lăsat biruit. Neagoe restauratorul n-a primit niciun fond premial şi s-a „împodobit” şi cu un raport temeinic la Comisia de Pictură Bisericească, încât, la cererea noastră, i s-a interzis să mai facă vreo restaurare în cele trei judeţe: Argeş, Vâlcea şi Olt, care făceau parte din Episcopia Râmnicului şi Argeşului.
Atitudinea noastră avea să fie „onorată”, nu peste multă vreme. Tamara Dobrin, supărată de întâmplarea pricinuită protejatului său, cocoşat de atâta celebritate, a consiliat-o pe Elena Ceauşescu, că ar fi potrivit să se închidă vreo 300 de biserici, monumente istorice din România, pentru a nu se mai face slujbă, că se afumă pictura.
Când am fost chemaţi la Departamentul Cultelor de Ion Cumpănaşu, după ce ne-a poftit să stăm, a pus degetul la buze în chip misterios, ca să nu scoatem nicio vorbă. Desigilează seiful şi scoate o agendă. O deschide. Cu degetul ne arată o însemnare criptată: Iulie 1988. E.C.Î 300 b.m.i, adică, Iulie 1988, Elena Ceauşescu închide 300 de biserici monumente istorice! Închide repede agenda. O pune la loc şi sigilează dulapul „fermecat”.
După ce a pus un radio mic între telefoanele de pe o măsuţă din dreptul biroului, cu cântece date la maxim, ne-a spus că este o mare nenorocire. Vor trebui să închidă 300 de biserici. Se va începe cu Argeş, Vâlcea şi Olt şi va continua în toată ţara.
Era deci o pornire clară. Când vorbeam, sună telefonul guvernamental. Din primele vorbe am înţeles că „prima doamnă” a ţării, îl căuta pe Preşedintele Departamentului Cultelor. Ion Cumpănaşu se schimbă la faţă, se îngălbeneşte, iar la colţurile gurii i-a apărut spumă albă. A început a tremura. După ce pune telefonul în furcă, se aşează pe scaun la birou.
– M-a întrebat Elena Ceauşescu, câte biserici s-au închis până acum. Mi-a spus că mă ţin de muzică şi petreceri şi că nu-mi fac datoria şi o să mă dea afară.
Petrecându-ne spre ieşire, mi-a şoptit la ureche:
– Elena Ceauşescu va merge la Casa de odihnă din Olăneşti şi va sta vreo două săptămâni. Ea vizitează mănăstirile din jur, de obicei. Va veni şi la Cozia să vadă dacă se face slujbă la biserica mare, ce s-a restaurat de curând. Îţi voi spune exact cum vor sta lucrurile. Să faceţi slujba de dimineaţă. Să fie gata la ora şapte. Când va veni pe la unsprezece, nu va mai găsi pe nimeni slujind în biserică.
Pe perioada ştiută, slujbele se făceau în zorii zilei. Creştinii se bucurau că se fac slujbele dis-de-dimineaţă. Iar noi ne bucuram mai mult că s-au înţeles îndrumările atât de preţioase.
O stareţă ne „cânta” mereu la Elena Ceauşescu, că nu-i facem o fântână în faţa mănăstirii. Am primit un ultimatum: până în luna x să fie gata fântâna, altfel…
În vara anului următor, cu ajutorul lui Bădârcea Nicolae din Curtea de Argeş, Elena Ceauşescu bea apă din fântână, deşi o putea face stareţa, fără nicio greutate şi cu cheltuieli mai puţine.
Culmea îndrăznelii, ca să nu zic a neruşinării era faptul că ne râdea în nas şi se dădea drept vitează. Cu o neisprăvită, care nu-şi putea face o fântână în curte, nu ne-am pus mintea!
Am vrut doar să arăt un anumit soi de cozi de topor!
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
