Când m-am dus acasă cu lista lungă şi lată cu cele ce trebuiau pregătite pentru începerea anului întâi la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ şi am arătat-o mamei, tata a început a face toate calculele posibile.
Nu i-a scăpat nimic. Din când în când îl auzeam:
– Dacă mergea la Liceul Militar, acum nu mai aveam de făcut un întreg inventar. De unde vom lua atât de multe şi chiar la început? Şi apoi începea:
– Ileană, ce spui tu că trebuie făcut?
– Nu-i prea mare beleaua la care ne înhămăm. Ia, colea, 30 kg. de cartofi, 5 kg de fasole, săpun, ceapă, un jambon de porc, o bucată de slănină, untură, usturoi, nuci vreo două sute, ştergare de cânepă. Se mai adaugă lenjerie de pat – 2 rânduri, cămăşi – cinci bucăţi, ciorapi – 5 perechi, 2 pijamale, pernă, costum, uniformă şcolară, şapcă şi număr la mână, palton de iarnă, căciulă, 2 rânduri de ghete, cremă de făcut pantofi, pastă de dinţi, perie şi multe altele trebuitoare „savantului” de la Seminarul neamţean.
Era o întreagă tevatură să le strângi la un loc, să le faci bagaj şi să porneşti la drum. Auzeam întreaga poveste. Cu greu m-am abţinut ca să nu plec pe furiş, adică să fug şi să nu mă mai întorc niciodată. Nu voiam să fac niciun fel de problemă, nimănui şi mai ales părinţilor mei săraci de la ţară.
Când toate au fost gata, tata a închiriat o căruţă cu cal pentru a merge la şcoală, cei aproape 40 de kilometri nefiind o distanţă prea mare când este vorba de pasul calului. Noi aveam boi mari şi voinici, dar cu căruţa am fi făcut două zile bune, cu odihnă cu tot. Mama a dat soluţia cu calul. Şi aşa a rămas. Ne-am pornit la drum cu căruţa prea mare pentru calul cam mârţoagă, după câte am priceput eu a face comparaţie între boi şi cai.
După miezul nopţii, ca să nu vadă lumea că plecam cu o căruţă ticsită cu tot felul de zestre, am pornit încetişor cu felinarul atârnat pe partea stângă, legănându-se şi scoţând fum uşor.
Trecând pe lângă casa cântăreţului Ghiţă Nuţu, om de carte şi fost mare capitalist, cu acţiuni în Elveţia, dar ajuns în sapă de lemn de cum au venit comuniştii, a strigat pe tata:
– Măi Haralambie, ia-mă şi pe mine cu căruţa.
– Vino, domnule Nuţu, îl aud pe tata. Acum eram 4 inşi în căruţă cu tot calabalâcul. Cu greu trăgea la drum, bietul cal, care şi tuşea pe deasupra, având picioare scurte şi destul de rebegit.
Codiţă căruţaşul plesnea cu biciul ca un nebun pe biata mârţoagă, trăgând tutun şi mai slobozind câte o înjurătură. Stăteam speriat în căruţa care se hurduca, roţile intrând şi ieşind de prin gropile drumurilor care erau numai şleauri şi bălţi cu apă.
Spre ziuă ne apropiam de Târgu-Neamţ, oraş prăfuit cu dughene, cu şandramaua până la pământ. Când să o luăm spre stânga, drum ce ducea spre Mănăstirea Neamţ, pe dreapta am văzut şcoala mare care avea în grădină statuia lui Ion Creangă. Eram emoţionat! Vedeam pentru prima oară o şcoală mare închinată povestitorului humuleştean. Mă gândeam la plecarea lui la Broşteni unde şi-a făcut şcoala primară, la Fălticeni, la Şcoala de Cateheţi, sau mai târziu la Seminarul Socola din Târgul Ieşilor.
La Humuleşti, domnul Nuţu s-a dat jos, îndreptându-se spre Târgu-Neamţ. Parcă se mai uşurase căruţa pentru bietul cal. Intrând în Vânători-Neamţ, la un hop mai mare, partea din spate a căruţei se desprinde răsturnându-se şi împrăştiindu-se toată zestrea mea de „însurăţel” cu noua şcoală din vatra Mănăstirii Neamţ. Şi apoi să auzi pe Codiţă:
– Luate-ar dracu de căruţă, cu cal cu tot!
– Dracul să te ia pe tine, nenorocitule!, dar fără cal, că nu are nicio vină, îi zise tata, răcăduindu-se către el cu pumnii ridicaţi în aer.
I-am lăsat să-şi spună vorbe „bune” şi îndepărtându-mă la câţiva metri de căruţă stăteam şi mă rugam să nu-l bată pe Codiţă. Deodată văd că vine încet spre noi un camion abia înotând prin gropi. Fac semne disperate ca să oprească. Tata îmi strigă:
– Stai locului! Nu avem bani de maşină. Am plătit căruţa. Dregem stricăciunea şi mergem cum vom putea.
– Să încărcăm bagajele în camion şi să te întorci acasă. Calul este slab şi nu mai poate merge. Te rog, ai milă de dobitoc. Bani am eu de drum. Am economii de când am mers la plantaţie în pădure.
Camionul a oprit în drum, iar şoferul îşi ciulea urechile auzind convorbirea mea cu tata. Deodată se dă jos din cabină şi apucă sacii şi bagajele transferându-le din căruţă în camion. Eram bucuros. Scăpam de mila calului din care ieşeau aburi. Scăpam de tata mâniat care se înjura cu Codiţă, ca la uşa cortului. Când m-am văzut în „burta” camionului cu întregul calabalâc eram fericit!
Am ajuns la Seminarul cel frumos. Îmi trecuse spaima de pe drum. Şoferul m-a ajutat să descarc toate alimentele la magazie. Părintele Calist scria cu grijă totul eliberându-mi un bon de intrare, document absolut necesar la înscriere în anul I la Seminar. La dormitor nu erai primit dacă nu aveai bonul Părintelui Calist şi nici de garderobă nu te puteai apropia. Până seara târziu eram deja internat cu acte în regulă şi puteam merge la masă, la dormitor şi la clasă. Pedagogul te trecea în catastif. Mergea cu toate dovezile la contabilitatea şcolii. De acolo, se dădea oficial actul că ai devenit elev cu frecvenţă la ore şi încartiruit în cel mai aspru internat din viaţa mea.
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
