Ce superb și suprem este să rostești: Dumnezeu există! Suntem la prima dovadă, cum s-ar spune. Și dacă mai înainte am văzut mărturisirile lui Pasteur, savantul francez, vom continua cu un mare orator și istoric, Bossnet (1627-1704), contemporanul Sfântului Constantin Brâncoveanu cu Casa Sa de mucenici, podoaba ortodoxiei românești!
Iată ce a scris Bossnet: „Tot ceea ce se demonstrează în matematică…este veșnic și nestrămutat…Toate aceste adevăruri și toate acelea pe care printr-o judecată fără greș le scot din ele, dăinuiesc peste veacuri.
Dacă acum mă întreb, unde și cum dăinuiesc aceste adevăruri veșnice și nestrămutate, precum sunt acestea, sunt nevoit să mărturisesc existența unei ființe, în care adevărul viază veșnic și prin care el își găsește totdeauna înțelegerea!”
Un alt contemporan al lui Bossnet, Fenelon (1651-1715) mare literat, educator și învățător francez, a scris pe înțelesul tuturor: „Găsesc în mine două feluri de a judeca: judecata mea, care este omenească, și altă judecată mai presus de mine. Judecata mea este cu totul nedesăvârșită, supusă greșelii, schimbătoare, pripită, înclinată spre rătăcire, nestatornică, îndărătnică, întunecată și mărginită; în sfârșit, nu are nimic statornic și adevărat.
Cealaltă este un bun al tuturor oamenilor, dar mai presus de ei; ea este desăvârșită, veșnică, nestrămutată, gata a se vădi oriunde și oricând și a îndrepta cugetele care se înșeală…Unde există această desăvârșită judecată? Nu este ea Dumnezeul pe care-l caut eu?” (Traite de l`existence de Dieu, ch. IV)
Să vedem ce scrie Cousin (1792-1867), eruditul francez, pentru bucuria inimii noastre plină de întrebări: „Începând cu filosoful Platon, cele mai luminate minți: Fericitul Augustin, Descartes, Bossnet, Leibniz, sunt într-un glas pentru a mărturisi că începutul cunoașterii, ca și al existenței, își au ființa lor în Dumnezeu, ca în adevăratul lor izvor.
Adevărul, Frumosul și Binele nu sunt altceva decât înfățișările felurite ale aceleași ființe…În adâncul tuturor lucrurilor, mai presus de toate: Dumnezeu, mereu Dumnezeu!”
Ne mai supără îndoiala în credință?
Să nu uităm, de-a pururi: Domnul Dumnezeu! Mereu, Domnul Dumnezeu!
Calinic Argeșeanul
