Poetul și omul politic francez, Lamartine (1790-1869), ne arată și o altă față a lucrurilor, scriind despre glasul instinctului: „Ah! Omul este cartea cea mai de seamă: Chiar în adâncul inimii sale, citiți, muritorilor: Este un Dumnezeu!”
Să vedem, spre bucuria noastră, cum gândea bărbatul de stat și istoricul francez Quizot (1787-1874): „Putem să cercetăm neamul omenesc din toate vremile, din toate locurile, din toate formele societății, de pe toate treptele de civilizație; îl vom găsi totdeauna și pretutindeni crezând din îndemn lăuntric în fapte, în cauze mai presus de această lume văzută, mai presus de această mașină vie care se numește natură. În zadar s-a încercat să se explice, să se ridice în slăvi natura; glasul lăuntric al omului, glasul lăuntric al mulțimilor omenești nu s-a oprit niciodată aici; mereu a căutat și a văzut totdeauna ceva dincolo de această natură.
Ceea ce este mai presus de fire s-a socotit înfrânt, înlăturat, pentru că într-un colț al lumii, într-o zi oarecare, au sporit mult științele naturii și cele istorice, și pentru că, în numele științei s-a combătut, în cărți vestite, lucrurile cele mai presus de lume. Și nu numai în numele oamenilor de știință s-a dat această sentință, ci chiar și în numele poporului. Ați uitat, deci, cu desăvârșire sau nu ați înțeles niciodată omenirea și istoria ei! Nu cunoașteți deloc ce este poporul, ce sunt toate popoarele, care sunt pe fața pământului!
Prin urmare, niciodată nu ați pătruns în aceste milioane de suflete, în care credința în supranatural este și rămâne prezentă și lucrătoare, chiar când se poate că oamenii o dezmint prin cuvintele de pe buzele lor! Deci, nu vă dați seama că distanța fără de margini este între lăuntrul și cele din afară ale acestor suflete, între mișcările schimbătoare, care tulbură mintea oamenilor și instinctele nestrămutate, care călăuzesc viața lor! Este adevărat! În vremea noastră sunt în popor mulți părinți, mame, copii, care se socotesc necredincioși și își bat joc cu ifose de minuni: urmăriți-i în viața tainică a casei lor, în încercările vieții lor. Ce fac acești părinți, când copilul lor este bolnav? Ce fac acești muncitori de pământ, când ogoarele lor încărcate de roade sunt primejduite? Ce fac acești marinari, când plutesc pe mări pradă furtunilor? Ridică ochii spre cer, se roagă, cheamă în ajutor această putere mai presus de fire, pe care voi o credeți înlăturată din mintea lor. Faptele lor, pornite din îndemn lăuntric, fără putință de împotrivire, dezmint în chip strălucit și spusele voastre și cuvintele lor!”
Și așa se statornicește credința lucrătoare în viața omenirii, guvernată de purtarea de grijă a Domnului Dumnezeu!
Calinic Argeșeanul
