Cum era și firesc, genialul Gottfried Leibniz, a scris despre „Armonia prestabilită” și că această „armonie” este fondată în Dumnezeu, în „originea radicală a lucrurilor”.
Leibniz explică insuficiența fizicii: „Oricât am vrea să explicăm lucrurile, vom merge din cauză în cauză fără ca să putem ajunge vreodată la o cauză ultimă, fiind necesar să trecem de la fizic la metafizic, aici întâlnind ideea de Dumnezeu”.
Dumnezeu este, pentru Leibniz, monada primă, substanța necesară care cuprinde și „rațiunea existențelor”, dar și „rațiunea esențelor”, a tuturor posibilităților lumii…Toate lucrurile sunt create prin „fulgurații ale divinității”.
Dumnezeu nu creează însă la întâmplare, ci după rațiuni suficiente. Dacă filosoful Clarke va întreba, de ce Dumnezeu nu a creat lumea mai curând sau mai târziu în timp, Leibniz va răspunde că a ales timpul după o rațiune pe care a socotit-o mai bună. Dumnezeu lasă ca lucrurile să acționeze după legi cauzale: pentru că acestea sunt cele mai judicioase, cele mai simple; dar face ca sufletele să acționeze după legi finale, fiindcă urmează o perfecțiune a rațiunii. Dacă rațiunea suficientă este „principiul mare”, atunci această rațiune nu va explica numai cauza, realitatea lucrurilor, dar și, final, perfecțiunea lor. Va fi și rațiunea perfecțiunii.
În lume există o armonie prealabilă. Cum ar putea astfel monadele să se pună de acord? Și tot armonia prestabilită va explica și legătura dintre suflet și trup. Trupul își urmează legile lui cauzale. Sufletul pe ale lui, scopurile lui, legile lui finale. Nicio influență de la unul la celălalt, corpurile acționează ca și cum nu ar fi suflete; sufletul, ca și cum nu ar exista trupuri; ce le unește nu este decât această „armonie”, aspect și ea al unui principiu al perfecțiunii.
Dar principiul perfecțiunii este Domnul Dumnezeu; El conduce corpurile „formele înfundate în materie”, ca un inginer care își conduce mașinile, dar guvernează spiritele „cum guvernează un suveran pe supușii săi.”
Ordinea dumnezeiască a lumii unește astfel mecanismul cu cauzele finale, natura fizică cu natura morală, Natura cu Grația. Dumnezeu este principiul organizării raționale a lumii. Dar această organizare este și o „lume a Grației”, Dumnezeu care este izvorul tuturor posibilităților, are de ales între mai multe lumi. El a ales această lume care este cea mai bună posibilă!” (pag. 328)
Calinic Argeșeanul
