Sfinţirea întru arhiereu a lui Calinic, cu titulatura de Argeşanul, a bucurat pe Patriarhul Iustin. S-au făcut diapozitive color. I le-am pus să le vadă la Palatul Patriarhal. Se citea pe faţa lui mulţumirea. Eram tare bucuros.
La Bucureşti, la ministere, la Patriarhie, mergeam mereu cu vlădica Gherasim. Eram doi călugări „telegari”, un fel de Stan şi Bran, sau Pat şi Pataşol: eu lung precum m-aţi văzut, iar el, aşa cum îl ştiţi: mărunt, îndesat şi iute la picior de mama focului.
La un prânz patriarhal, sobru şi copios pentru oaspeţi, Gherasim episcopul a căutat să spună:
– Aşa, aşa, Prea Fericirea Voastră, să aprobaţi ca Mănăstirea Curtea de Argeş, stavropighie patriarhală, să treacă la Episcopia Râmnicului şi Argeşului. Să fie metoc la Vâlcea.
Fără să suflu un cuvânt, m-am ridicat de la masă şi m-am dus săgeată la Departamentul Cultelor. I-am spus lui Ion Cumpănaşu povestea şi directorul Petre Crăciunescu, om de mare inteligenţă şi cuprindere, a aprobat pe loc ca Mănăstirea Curtea de Argeş să fie de sine stătătoare şi să rămână sub oblăduirea vicariatului arhieresc înfiinţat, cu reşedinţa în istoricul palat episcopal.
M-am întors pe Dealul Patriarhiei biruitor, cu hârtia oficială, dată pe loc. Le-am citit-o. S-au uitat lung la mine şi nici unul n-a mai scos nicio vorbă, o bună bucată de vreme. Şi acum mă mir de îndrăzneala de atunci. Doream să izbăvesc mănăstirea de amestecurile dinafară. Aşa făcusem la Sinaia, la Cernica şi acum venise rândul Mănăstirii Argeşului să fie dezrobită din mâna unor interesaţi mai mici sau mai mari. Doar Sfânta Filoteia ştie mai bine, ca oricine, despre tot ce s-a întâmplat şi se întâmplă în jurul ei.
Patriarhului Iustin îi era peste mână să supravegheze Mănăstirea Curtea de Argeş. Fiind stavropighie şi departe de Bucureşti, hăţurile de 150 km erau prea lungi ca să ţină în direcţie bună pe cei care se învăţaseră de capul lor, prea multă vreme.
La Mănăstirea Argeşului, trebuie să fii călugăr serios pentru a sta cuminte în banca ta. Să răzbeşti ispitelor din preajma oraşului, din sânul tău şi de la Scaraoţchi. Au fost, în decursul timpului, călugări mari, cu chemare sfântă. Cei din oraş însă au avut ispite mai mari. Familia totdeauna s-a amestecat în viaţa fiului sau fiicei, potriviţi spre călugărie. Exact cum se întâmplă mereu şi în viaţa de familie.
Dramele s-au ţinut lanţ. Se ţin şi acum tot aşa cât va mai ţine lumea asta pestriţă şi plină de neputinţe. În chemarea sacră la călugărie trebuie să fie de atâta forţă încât să-ţi mai rămână rezervă şi pe când vântul ispitelor zguduie casa sufletului sau a trupului, sau pe amândouă, dintr-o dată.
Când am văzut pe unii începători spre călugărie că stau în cumpănă cu viaţa monahală, le-am spus că este mai bine să se gândească serios şi să nu-şi chinuie viaţa, mai ales că unii s-au dus din vârstă fragedă la mănăstire, neştiind ce are să le spună firea, mult mai târziu, odată ce creşteau şi se maturizau.
Cazuri sunt peste tot. Nu trebuie să condamnăm pe nimeni. Decât o viaţă duplicitară, trăită în păcate ascunse şi unele pe faţă, mai bine să se păstreze porunca cea dintâi dată de Dumnezeu, dacă altfel nu se poate birui.
Se ştie că în Biserica primară nu erau restricţii pentru candidaţii la preoţie şi chiar la arhierie de a fi necăsătoriţi. Mai târziu s-a impus în viaţa monahală, forma celibatului, cum am fost şi eu la început în Transilvania, după care am fost călugărit. N-aş crede că viaţa de familie, deci un familist, ar îngreuna prea mult opera misionară în viaţa Bisericii. Sau că ar face mai puţin ca monahul, închinat numai slujirii.
Focul credinţei, nădejdii şi iubirii din inimă şi din tot sufletul, este nota care dă tonul pe calea mântuirii.
Şi asta până când Duhul Sfânt desparte lumina de întuneric.
De aceea să nu ne grăbim. Judecata este a lui Dumnezeu, potrivit Scripturii. Toţi cei care judecă pe semenii lor se substituie lui Dumnezeu.
Deci, sunt anticrişti!
Nimeni să nu fie!
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
