Pe unii dintre noi, ne încearcă un rău chinuitor, de care suferim toți, întru adâncul conștiinței noastre, mai cu seamă din pricina dibuirilor, a incertitudinii și mai ales neștiința noastră privitoare la Părintele Cel Veșnic Care ne-a creat și la Cuvântul Întrupat, Care ne-a mântuit printr-un prisos de nesfârșită iubire.
Doamne Iisuse, cât de puțin Te cunoaștem!
Credința noastră, săraca, a slăbit, ea nemaifiind stăpâna gândului nostru de fiecare zi.
Pentru a ne apropia de Domnul Dumnezeu, ca un pruncuț nevinovat, nu este cu greutate și efort prea mare. Pruncul merge spre Dumnezeu, potrivit cuvântului mamei, care este cea dintâi școală pentru fiii ei.
Împărtășirea Credinței, de la inimă la inimă, fără a mai trece prin rațiunea și îndoielile din educația veacurilor apuse, este absolut potrivit de a ne adresa de-a dreptul lui Dumnezeu și Fiului Său Preaiubit. Iar pentru a îndrăzni la aceasta, Credința este vitală și, desigur, dragostea pentru știință ca a lui Pavel Apostolul și Sfântul Evanghelist Ioan, care în capitolul 17, versetul 3, fără echivoc, ni se arată pentru totdeauna, că: „Viața veșnică aceasta este, să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos, pe care Tu l-ai trimis”.
Așa vom înțelege, că atunci când pomenim despre „viața veșnică” se amintește: „Ca să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu și pe Iisus Hristos pe care Tu l-ai trimis”, presupune nu atât Credința, cât ma ales pregătirea cu grijă pentru folosirea științei, adică cercetarea cu știință adevărată, multă.
A crede curat și dinamic, în purtarea de grijă a Domnului Dumnezeu, este primul pas pe drumul Științei dumnezeiești și este o mare bucurie în ceruri, când noi ne adresăm Sfintei Treimi cu o desăvârșită sinceritate de suflet. Niciodată, Dumnezeu Tatăl și Fiul Său, precum și Duhul Sfânt, nu ne-au lăsat în strâmtorare, totdeauna când am pornit pe calea adevărului mântuitor.
Ne-am bucurat mereu, că în toată lucrarea aceasta, de a ști cât mai mult din Tainele dumnezeiești, noi am fost ascultați, fără zăbavă, în rugăciunile așternute la picioarele Sfintei Treimi, chiar dacă nu am fost la înălțimea chemării de prunci ai lui Dumnezeu. Nu știm cum a fost dintru începuturi, dar faptul că omenirea a fost strâns legată de iubirea lui Dumnezeu, înseamnă, negreșit, că prezența efectivă a purtării de grijă dumnezeiască, a ținut focul nestins al unei iubiri veșnice. Acest minunat fenomen religios a fost permanent și s-a petrecut în toate timpurile.
Pentru a fi neclintiți în credința noastră, trebuie să medităm și să știm, că Cel care ne-a creat este, înainte de toată Tatăl nostru! Să ne aducem aminte și să nu uităm, că Acela Care ne-a răscumpărat cu scump Sângele Său, S-a numit El singur Prietenul tău. Dacă, uneori, ca să nu spun, deseori, noi supărăm pe Dumnezeu, păcatele noastre nu vor putea, niciodată, să răpească părintescul Său fel de a fi.
Cât de dureros este atunci când întristăm pe Domnul Iisus Hristos, prin urâtele și neatentele noastre purtări, nu vor putea nicicând să ducă întru nimicirea negrăitei Sale iubiri ce ne-a făgăduit și a împlinit.
Să strigăm fericiți: Doamne Dumnezeule, întărește-ne Credința pe piatra Științei! Știm că nu ești un judecător aspru! Scoate-ne din noaptea neștiinței noastre lenevite și revarsă peste noi Lumina îndurărilor Tale! Doar așa vom înțelege că „viața veșnică” este să Te cunoaștem pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos, Care L-ai trimis Tu!” (Ioan 17, 3)
Calinic Argeșeanul
