Când citești mai mult despre Eminescu și din Opera lui nesfârșită, fără să ne lăudăm cu aceasta, că se supără, unii-alții, găsești tot felul de noutăți și lucuri inedite, așa cum găsim și în cărticica: „Mihai Eminescu – cuvinte de suflet” (Editura Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților- texte alese de Arhiepiscopul Pimen, Suceava, 2006).
M-am bucurat să citesc, la pagina 15: ,,Cărțile bisericești tipărite în Ardeal, în Moldova, în Țara Românească, opresc procesul de diversificare și dialectizare a graiului viu; aceasta primește prin cărți o normă unitară de vorbire și înscriere.”
Cine nu știe munca laborioasă a cărturarilor din sânul bisericii ardelene, mai ales. Cetatea Brașovului a fost o Cetate a Culturii și Credinței și prin tipărirea Cărților de căpătâi ale Bisericii Ortodoxe Române. Au fost evenimente seculare, foc ceresc, care a întreținut vie Credința și unitatea românească.
Venind pe firul vremii, am avut bucuria să fiu transferat la Borcut, Inău și Cufoaia, trei sate care făceau împreună o parohie ca vai de ea. Am luat în primire tot inventarul și Biblioteca Parohiei. Când am ajuns la Borcut, în inventarul bisericii mi s-a dat a vedea 12 volume (cele 12 minee, adică 12 cărți cuprinzând slujbele pe cele 12 luni ale anului). Toate tipărite impecabil, legate în piele neagră și cu imprimeuri artistice pe colile tipărite în două culori: roșu și negru. Cele 12 Tomuri excepționale, pe care și acum le deține Parohia, se regăsesc și în Biblioteca Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului.
Toate aceste cărți de slujbă au fost tipărite la Budapesta (tocmai unde!) în anii 1804-1805, în traducerea, tipărirea și cu binecuvântarea Episcopului Argeșului Iosif I, care a păstorit la Argeș de la Alegerea sa și pănă la intrarea întru nemurire, în anul 1820.
Așadar, Mihai Eminescu a avut prilejul, atunci când călătorea prin ținuturile locuite de români, să vadă cu proprii ochi și să atingă, cu propriile mâini, comorile cărturărești și de cult ale creștinilor din Biserica Ortodoxă Române, al cărui fiu era și el.
Cărturăria și dragostea de unitatea de credință și românitate, a Ierarhilor, a mânăstirilor, a preoților și ai altor iubitori (ctitori) de cultură și unitate de granit, au căutat locurile potrivite pentru tipar și locurile potrivite să fie cât mai aproape în mijlocul obștei și pentru ușurința comunicării și transportului, românii risipiți peste tot, bucurându-se pentru valoroasele cărți ziditoare de suflet.
Așa a înțeles Episopul Iosif I al Argeșului (1793-1820), prietenul de cărturărie al Sfântului Grigorie Dascălul, un sfânt în viață și un savant în tainele traducerilor și a organizării celor necesare, pentru a ține aprinsă lumina credinței și a unității de Neam.
Vă imaginați ce bogăție de carte? Dacă azi s-ar face un concurs pentru a se arăta valoarea tipăriturilor și condițiile grafice, nemaiîntâlnite, ar lua locul I, și când te gândești, că anul acesta s-au făcut 218 ani din 1804.
Sfântul Episcop, Iosif I, al Argeșului și Muscelului (1793-1820), se odihnește în biserica Antim din București așteptând binecuvântarea Domnului Dumnezeu nu numai pentru învierea de obște, ci și pentru trudnica muncă de traducător și tipăritor de înaltă carte de cult și cultură.
Îl iubea Mihai Eminescu și pentru distribuirea multor moșii ale Episcopiei Argeșului, românilor veniți din Ardeal din cauza prigoanelor religioase și sociale, croindu-se sate întregi în zona românească. Și azi avem a auzi: Albești Pământeni și Albești ,,Ungureni”, adică români din Ardealul care era sub stăpânirea Ungariei și a Imperiului Austro-Ungar. Scriitorul istoric, Ștefan Mateș a publicat o carte în care a arătat, pe localități, pe cei care au emigrat spre Moldova și Țara Românească, frații noștrii români, care au luat drumul pribegiei aproape o mie de ani!
Mare încercare pe viața martirilor și eroilor români! De aceea, Mihai Eminescu a fost inima Societății Carpați, organizație menită să ridice pe români pentru a-și apăra drepturile și pentru care și-a pus viața în pericol.
Cler și popor românesc, vizionari în decursul vremurilor, s-au bucurat de existența și lucrarea lui Mihai Eminescu! Să nu uităm că Poetul a fost numit în Teza de Doctorat a Patriarhului Miron Cristea, din anul 1895: ,,Luceafărul poeziei românești”. Această lucrare a fost tipărită la Budapesta și scrisă în limba maghiară, după 6 ani de la plecarea în nemurire, a genialului și ,,Sfântului preacurat al ghiersului românesc”, precum îl așeza în Calendarul românesc al Nemuririi, scriitorul Tudor Arghezi!
Doamne Dumnezeule, Îți mulțumim, că nu ne-ai lăsat să murim în Istoria Lumii!
Ne-ai arătat și sufletul românilor, în dar veșnic, pe Mihai Eminescu!
Calinic Argeșeanul
