Totuşi, vara petrecută la Episcopia Romanului avea să-mi aducă, din mila lui Dumnezeu, o bucurie şi binecuvântare cu totul şi cu totul deosebită.
Se povestea cu mare pioşenie că Teofil Herineanu, fost Episcop al Romanului până în 1957, plecat apoi la Cluj, era de o mare evlavie cuprins. În fiecare zi, la ora cinci după masă, mergea la biserică şi se ruga timp de peste o oră. După slujbă, paracliserul încuia uşile bisericii. Pe la miezul nopţii mama Episcopului Teofil, Ludovica, speriată, striga:
– Unde-i Teofilică al meu, unde-i Teofilică al meu? Vai, ce s-o fi întâmplat cu el? Căutaţi-l peste tot. O noapte întreagă au mărşăluit, negăsindu-l. N-a rămas niciun cotlon nevăzut.
Se face dimineaţă. Paracliserul intră în biserică. La uşă aştepta Episcopul Teofil. Când îl vede, cade în genunchi şi îşi cere iertare, cu umilenie adâncă, zicând:
– Iertare, Preasfinţite, v-am încuiat în biserică fără să ştiu că aţi rămas înăuntru!
– Bine! Bine! Bine! Te iert! Te iert! Te iert! M-am simţit bine în biserică. M-am rugat toată noaptea. Fii liniştit, fii liniştit, fii liniştit, repetă Episcopul, după obiceiul său ştiut.
Dacă vestea că dispăruse Episcopul Teofil s-a întins cu mare repeziciune, aflarea lui în biserică, vesel şi nevătămat, s-a dus cu o viteză greu de atins. Bucurie mare peste toţi şi peste toate. Eparhia Romanului şi întreaga Moldovă vuia de dispariţia şi apoi de apariţia piosului ierarh venit din Transilvania cea bântuită de multe rele. Dar fiinţa care s-a bucurat cel mai mult a fost Ludovica, mama sa, văduvă de mulţi ani. Când l-a văzut întreg şi voios, l-a îmbrăţişat şi a început a plânge în hohote. Printre suspine, se auzea liniştitor glasul fiului ei, Teofil:
– Nu mai plânge, mămică, nu mai plânge că sunt viu, nu mai plânge, că m-am rugat mai mult în biserică, o noapte întreagă. Aşa a intrat în legendă moldavă şi chiar mai departe Episcopul Teofil Herineanu, despre care voi mai reveni, viaţa mea clericală fiind legată de baierele inimii sale arhipastorale.
Am rămas până azi cu o amintire neştearsă despre vremea petrecută la Episcopia Romanului. Acolo am cunoscut oameni blânzi şi aparte după comportament şi caracter. Frumuseţea calmă a locului, cu flori şi cânt de păsări, adăugau culoare culeasă din razele soarelui, care coborau peste cupolele împodobite cu cruci poleite în aur.
Dacă se spune că Dumnezeu ne ocroteşte paşii pe pământul acesta, pot spune şi eu, că paşii spre Roman au fost dăruiţi de Dumnezeu. Acolo aveam să cunosc pe ierarhul căruia i-am scris trei ani la rând, din vatra Seminarului de la Neamţ, gândurile mele şi admiraţia că este un episcop rugător la Dumnezeu. Nu i-am ascuns faptul că doresc să merg în Transilvania, la Cluj, pentru a fi preot misionar, în Ţara de unde străbunicii mei au venit în Moldova, fugind de prigoana celor care muceniceau Ortodoxia.
Mare bucurie aş avea să mă întâlnesc cu scrisorile mele trimise la Cluj. Dar şi răspunsurile venite cu o punctualitate de ceasornic de la Arhiepiscopul Teofil, care semna la expeditor: Arsenie Purdea.
Şi ca să-mi iau rămas bun de la Roman, cei care au văzut, mărturiseau că într-o vară era o secetă cumplită. Ierarhul romaşcan îndemna:
– Mergeţi şi faceţi rugăciuni pentru ploaie! După o vreme, seceta bântuind fără milă, zicea celor din jurul său:
– Mergeţi la rugăciune! Voi veni şi eu. Să credem că Dumnezeu ne va trimite ploaie. Nu ştim care a fost biserica unde s-au ridicat rugi la Ceruri pentru ploaie. Când au ieşit de la rugăciune, peste tot erau bălţi cu apă. Ruga a fost ascultată. Aceasta m-a emoţionat. Nici azi n-am uitat acest episod, mai ales când se fac rugăciuni şi plouă.
Episcopul Teofil Herineanu, era un om al rugăciunii!
Calinic Arhiepiscopul, Toată vremea-și are vreme, volumul I, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
