Ca să ne amintim şantierele în restaurare din Eparhia cea lungă şi lată cât o Elveţie, va trebui să începem cu Mănăstirea Bistriţa vâlceană. Mare nenorocire s-a întâmplat acolo, vreme de multe secole.
Mihnea cel Rău, supărat pe boierii Craioveşti, la începutul secolului al XVI-lea, a dărâmat mănăstirea, rămânând doar bisericuţa mică, numită bolniţă, pe ai cărei pereţi se zăreşte şi azi, semnătura scrijelită, pe frescă, Alexandru Odobescu, ministru pe vremea lui Cuza, care nu înţelegea mare lucru dacă zgâria ca ignoranţii, cu cuiul pe pereţi şi mai ales pe pictură.
Decretul 410 din 1959, aşa cum am mai amintit, a golit mănăstirile de călugări şi călugăriţe din România. Cu Bistriţa s-a întâmplat acelaşi lucru. Acolo s-a instalat o şcoală de asistaţi social, care au distrus aşezământul, iar când au plecat au vandalizat, pur şi simplu, întregul ansamblu.
Când am mers cu Episcopul Gherasim am găsit un dezastru. Întreaga clădire a mănăstirii era cuprinsă de cancerul numit ciuperca Merulius lacrimans. Această ciupercă intrată în clădire distruge tot lemnul. Aşa am găsit îmbolnăvită una din cele mai frumoase mănăstiri de sub Carpaţii Olteniei.
Deşi Episcopul Gherasim considera că este mai bine să facem o restaurare, mai ales de suprafaţă, că nu erau bani, la îndemnul meu, ne-am hotărât să se restaureze mănăstirea integral: decaparea cetăţii, suprimarea întregului lemn – uşi, ferestre, tavane, duşumele, acoperişuri.
A fost o muncă enormă. Am adus pe fraţii Bănică de la Bolintin: Marin cel cuminte, tăcut şi harnic peste măsură – s-a şi infectat de microbi tot decapând la clădire – şi Paul cel isteţ cu întreaga echipă de lucrători.
De la Bucureşti, prin cunoştinţe, am adus câteva tronsoane de schelă metalică. După plata schelei, trebuia să le dau 150 litri de vin. Episcopul Gherasim a spus să fac cum pot că va achita el costul.
Cred că a şi uitat cât de darnic este!
Gherasim Vlădica, fiind de meserie şi tâmplar, şi-a dat seama de volumul imens de lucru. Astfel s-au adus maşini şi s-a făcut un mare atelier, pe care l-a încredinţat stareţului Veniamin Micle care era preot duhovnic şi stareţ. S-au rostuit sute de metri cubi de scândură, din care urmau să se facă toate ferestrele, uşile şi acoperişurile ansamblului monahal.
S-a avut un mare noroc cu el. Ar fi păcat să nu amintesc de eforturile sale, din zi şi din noapte.
Fapta şi numele lui Veniamin Micle vor fi înscrise în cer, iar cărturăria sa abundentă face cinste culturii şi evlaviei româneşti.
Când şantierul a început să meargă, aud pe piosul Episcop Gherasim zicând, mai tărişor, ca să aud şi eu mai bine:
– AÅŸa, aÅŸa! Fratele meu întru arhierie – când zicea aÅŸa, urma ceva deosebit pentru mine – de acum SfinÅ£ia Ta vei merge să te ocupi de ÅŸantierele de la Brâncoveni. Este mai greu acolo. EÅŸti tânăr ÅŸi poÅ£i să reziÅŸti mai mult ca mine. De acum, de BistriÅ£a mă ocup numai eu. Este ÅŸantierul meu.
M-a amuzat povestea. Am înţeles şi m-am îndreptat spre Mănăstirea Brâncoveni.
O altă nenorocire!
Mănăstirea zăcea în ruină de multă vreme, atinsă de prevederile aceluiaşi draconic decret ateo-comunist.
De sus, de pe platoul brâncovean, unde era o gospodărie colectivă, cu oi, boi, porci, vaci, cai şi alte galiţe, toate dejecţiile cu miros insuportabil, veneau peste întregul aşezământ, clădiri, biserici, grădini, fântâni cu apă.
Aici aveam să lucrez şi să supraveghez mai mulţi ani lucrările care se desfăşurau la aşezământul brâncovenesc, cu ajutorul Elenei Bărbulescu, Inspector General al Învăţământului pe judeţul Olt, sora lui Nicolae Ceauşescu, fostul Preşedinte al României.
A fost un mare noroc pentru Mănăstirea Brâncoveni această doamnă, care nu se cocoţa în mândrii, că ar fi sora Şefului Statului, a cărui faţă nu o vedea decât cu aprobarea Elenei Ceauşescu, după propria mărturie.
Vom arăta felul cum s-a implicat în marea restaurare de la Brâncoveni.
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul al III-lea, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2013.
