M-aș mustra aspru dacă n-aș scrie câteva lucruri despre un episcop original, în felul său, mai ales, o dată cu plecarea intempestivă de la Alba Iulia.
Dacă la Teoctist a fost o retragere silită, între culisele Palatului Patriarhal, cu presiuni și telefoane din afară, Episcopul Emilian a suferit o detronare din episcopatul de la Alba Iulia.
Ceea ce este asemănător între cei doi este faptul că amândoi, în aceeași ședință a sinodului din 18 ianuarie 1990, au plecat: unul la Spitalul Elias, iar celălalt ca arhiereu vicar al Episcopiei Aradului, primit de prea delicatul ierarh Timotei, pe care de atunci îl prețuiesc din toată inima.
Prieten la nevoie! Inimă nobilă! Adevărat om!
*
Nota predominantă a caracterului Episcopului Emilian Birdaș era râvna neostoită pentru Biserica românească a lui Iisus Hristos.
Mare râvnitor!
Administrator excelent!
Dorea să fie totul perfect, iar preoțimea să fie de elită, cultă, devotată și curat îmbrăcată. La linie desăvârșită. Erau toţi model. Dar pentru asta, severitatea lui Emilian, uneori, atingea cote greu de admis.
Bieții preoți, că oameni sunt și ei, au limitele lor admisibile. Era un iureș la restaurări de biserici și mai ales la construcții din nou, deși regimul ateu-comunist, nu o prea avea cu evlavia, ci din contră.
Manifestările românești, la anumite sfințiri de bise-rici sau slujbe prin Eparhie, erau de o mare frumusețe și un nobil entuziasm românesc. La el mâncarea era munca, ruga, muzica, voia bună.
Cu toate acestea, evenimentele ce se derulau sprea finea lunii decembrie 1989, pe Emilian îl vor găsi în contratimp. De data aceasta nu a mai fost cu un pas înainte, iar cei care au mai auzit răcnetele lui de punere în ordine, n-aveau să-l mai ierte.
Preoții, că bieții credincioși ne rabdă pe toți, oricât am fi, ca vai de noi, s-au gândit că a sosit vremea ca să scape de Emilian Birdaș. Se săturaseră. Nu erau câțiva, ci în jurul la o sută, care, și la îndemnuri universitare, au luat drumul Bucureștiului, ca să fie exact de ziua Sinodului din 18 ianuarie 1990.
S-a umplut Dealul Patriarhiei. Au cerut audiență la Teoctist Patriarhul, care și el era fiert de ”zaveră”, acum trebuind să împace lucrurile din cuprinsul Patriarhiei. Mi-a povestit, bietul Patriarh, la ce scene a asistat și la ce înverșu-nări greu de înțeles a fost supus.
În Dealul Patriarhiei, acum se înfrățeau preoții din București cu cei din Transilvania, care împreună strigau ”jos”, cum nu se mai auzise de multă vreme.
Din când în când se mai auzeau strigându-se și alte nume care se doreau date jos, cum ar fi fost și cel al lui Calinic Argeșeanul. Din sala sinodală n-am auzit strigătele, dar au spus cei din piața Patriarhiei.
În general, strigătorii sunt cei nemulțumiți de nerezolvarea problemelor personale, iar acum le venise apa la moară ca să le macine nemulțumirea adunată.
După plecarea Patriarhului, Emilian episcopul a fost transferat de la Alba Iulia la Arad, cu toate protestele lui vehemente. Era vânăt la față, cu o roșeață aidoma cuptoarelor încinse de aramă. Nimeni nu se mai putea înțelege cu el. Se simțea nedreptățit. Nu mai avea încredere în nimeni. A început să impută anumitor ierarhi, care scoteau vreo vorbă, tot felul de lucruri vinovate. Era într-o mânie, care cu greu a putut fi înmuiată. Până la urmă, Emilian cel alungat, a început să înțeleagă că pentru el este mai bună plecarea decât vehementa împotrivire.
Ce a fost în Sinod la ședință, treacă-meargă, dar ce am pățit eu după aceea la chilie este greu de imaginat. Am încercat toate posibilitățile de potolire. Până la urmă s-a dat pe brazda adâncă a înțelegerii.
Ne cunoșteam de multă vreme, după cum am mai scris și ne consideram prieteni de jug, iar el era foarte credincios unei prietenii vechi, ceea ce mă bucura cu adevărat.
Mare Ierarh! Mare om!
După o vreme de arhierie vicarială la Arad, Nicolae Mitropolitul Banatului, cu mult drag, reactivează Episcopia Caransebeșului și este ales, ca titular, Emilian cel vijelios.
Marea delicatețe a mitropolitului a pus pansament pe rana episcopului, Emilian cel mazilit!
Ce poate fi mai frumos?
Calinic Argeșeanul, Toată vremea-și are vreme, volumul IV, Editura Arhiepiscopiei Argeșului și Muscelului, 2015.
