Când eram prunc şi mergeam cu mama la schituri şi mănăstiri, am auzit o călugăriţă de la Văratic cum îi povestea mamei despre un păcat îngrozitor numit hulă. Nu pricepeam mare lucru dar îmi dădeam seama, din cele povestite de călugăriţă, cu atâta of şi năduf, ba şi cu lacrimi, că este ceva complicat şi greu de biruit.
Mama asculta cu îngrijorare, mai ales atunci când a spus, că deşi l-a mărturisit mereu, tot nu scăpa de gândul şi imaginaţia hulei. Duhovnicul i-a spus că acest păcat este lucrarea expresă a diavolului, de care omul nu este cu nimic vinovat.
Când m-am făcut mai măricel, fiind la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, cei doi profesori, Vasile Ignătescu şi Ştefan Alexe, îmi aduceau de acasă de la ei cărţi pentru citit. Atunci am citit Filocalia din cele patru volume. Mai mult, am scris zeci de caiete, copiind volumele de unde am învăţat lucruri pe care cu greu le puteai găsi altundeva.
Acum 25 de ani, prin 1980, Părintele D. Stăniloae reuşea să tipărească Filocalia volumul IX, în premieră românească. Acolo am găsit, la Cuvântul XXIII, Despre gândurile negrăite ale hulei, de unde cu îngăduinţa binevoitoare a Domniilor Voastre, voi arăta cum este şi cum poate fi biruită această spurcăciune care cotropeşte biata noastră viaţă. Iată ce ne spune Sfântul Ioan Scărarul: „Am auzit că există un prea cumplit nepot al cumplitei rădăcini şi maici care este spurcata mândrie: este nepotul de negrăit al hulei! De aceea este de trebuinţă să-l aducem de faţă. Căci nu este un vrăjmaş dintre cei de rând, ci un vrăjmaş şi un războinic cu mult mai cumplit decât toţi. Şi lucrul cel mai cumplit este că nu poate fi uşor de tâlcuit, mărturisit şi pus la stâlp în faţa doftorului duhovnicesc. De aceea a şi născut de multe ori în mulţi deznădejdea, rozând, nelegiuitul, ca un cariu în lemn, toată nădejdea lor!” (Filocalia, IX, pag. 286).
Îmi aduc bine aminte, din spusele călugăriţei, că de cele mai multe ori, îi veneau gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu şi a sfinţilor, mai ales atunci când aprindea candelele şi pornea spre biserică, atunci când bătea toaca şi trăgea clopotele pentru slujbă. După ce am citit din dumnezeiescul Ioan Scărarul, m-am dumirit că biata călugăriţă avea dreptate, pentru că: „Acestui prea spurcat îi place de multe ori să batjocorească pe Domnul şi cele ce se săvârşesc în înseşi Sfintele Liturghii şi în însuşi timpul înfricoşatelor Taine. Din aceasta cunoaştem în chip vădit, că nu sufletul nostru este cel ce rosteşte acele cuvinte nelegiuite, neînţelese şi de negrăit înlăuntrul nostru, ci dracul urâtor de Dumnezeu, care a fost izgonit din ceruri, pentru că şi acolo căuta să împroaşte pe Dumnezeu cu hule!” (Filocalia, IX, pag. 286).
Am înţeles vaietele îndreptăţite ale călugăriţei, care atunci când povestea, plângea în hohote. Era totuşi bucuroasă că duhovnicul, un preot întru adânci bătrâneţi, o încuraja împotriva neruşinatului diavol, care batjocorea zidirea lui Dumnezeu. Ş’apoi cine ştie câţi dintre noi nu sunt cuprinşi de astfel de ispite şi scăderi? Doar să avem curajul să le mărturisim la duhovnic şi să luptăm cu înţelepciune împotrivă, spre tămăduire grabnică.
Iată cum ne învaţă Sfântul Ioan Scărarul, dând un semnal de alarmă: „Acest amăgitor şi de suflet stricător, ne duce adeseori la ieşirea din minţi. Dar nici un alt gând nu este atât de greu de mărturisit ca acesta. De aceea, de multe ori îmbătrâneşte cu mulţi. Căci nimic nu dă dracilor şi gândurilor acestora atâta putere împotriva noastră, ca faptul de a le hrăni şi ascunde în inimă nemărturisite. Dar nimeni să nu se socotească pe sine pricina gândurilor de hulă. Iar Domnul este cunoscător de inimi şi ştie că nu sunt ale noastre aceste cuvinte şi gânduri, ci ale vrăjmaşilor noştri!” (Filocalia, IX, pag. 287).
Dacă diavolul ar aduce hule numai împotriva lui Dumnezeu, n-ar avea nici o biruinţă pentru că a tăiat de la bun început răzvrătirea şi hula prin alungarea lor din Împărăţia Luminii! El îşi găseşte acum, mai uşor, loc în lucrarea bietului om. Iată ce ne spune cel cu multă experienţă, că: „Nu huleşte nelegiuitul numai pe Dumnezeu şi cele dumnezeieşti, ci rosteşte în noi şi unele cuvinte prea urâte şi necuviincioase, ca fie să părăsim rugăciunea, fie să deznădăjduim de noi înşine. Şi aşa pe mulţi i-a întrerupt de la rugăciune şi pe mulţi i-a depărtat de la Taine.
Calinic Argeșeanul
