Ca să înțelegem mai limpede gândirea lui Rene Descartes, cred că este potrivit să prezentăm harnicilor cititori și câteva pasaje din cartea tipărită în 1641, Meditații despre Filosofia primă!
Așadar: „Prin cuvântul de Dumnezeu înțeleg o substanță infinită, eternă, imuabilă, independentă, atotcunoscătoare, atotputernică și prin care eu însumi și celelalte lucruri care au fost create și produse; dar aceste avantagii (calități) sunt așa de mari și eminente, încât cu cât le consider mai cu atenție, cu atât sunt convins mai puțin că am putut să iau aceste idei din mine însumi. Și în consecință, trebuie în mod necesar să trag concluzia, după tot ce am spus mai înainte, că Dumnezeu există. Căci, cu toate că ideea de substanță este în mine prin faptul că sunt o substanță, eu nu voi avea totuși ideea unei substanțe infinite, eu care sunt o ființă finită, dacă ea nu ar fi fost pusă în mine de o substanță care ar fi într-adevăr infinită.
Și nu trebuie să-mi închipui că eu nu înțeleg infinitul printr-o idee adevărată, ci numai prin negația a ceea ce este finit, în același fel, în care înțeleg repausul și întunericul prin negarea mișcării și a lumii, fiindcă, din contră, văd în mod evident că este mai multă realitate în substanța infinită decât în substanța finită și că fiindcă eu am, într-un fel oarecare, mai întâi în mine noțiunea infinitului decât a finitului, adică noțiunea lui Dumnezeu decât a mea însuși; căci cum ar fi posibil ca eu să cunosc că mă îndoiesc și că doresc, că-mi lipsește adică ceva, și că nu sunt deloc perfect, dacă a-și avea în mine o idee a unei ființe mai perfecte decât mine, în comparație cu care cunosc defectele mele. Această idee, spun, a unei ființe foarte perfecte și infinite este foarte adevărată; și aceasta este adevărat, cu toate că nu înțeleg infinitul și că sunt în Dumnezeu o infinitate de lucruri pe care nu le pot înțelege și pe care poate nu le pot nici atinge cu gândirea; căci este în natura infinitului ca eu, care sunt finit și limitat, să nu-l pot înțelege și este suficient dacă înțeleg aceasta, și dacă judec, că toate lucrurile în care știu că există o oarecare perfecție și poate încă o infinitate de altele pe care nu le cunosc, sunt în Dumnezeu, într-un mod formal și eminent, pentru că ideea pe care o am despre acesta să fie cea mai adevărată, cea mai clară și cea mai distinctă din toate câte există în spiritul meu!”
Calinic Argeșeanul
